BUNAVESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (24)
ÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ
(Autobiografia Sf. Ignațiu, 87-91 a)
87. După toate acestea, încălecă pe un căluţ pe care i-l cumpăraseră tovarăşii săi şi porni singur spre ţara sa. Pe drum, se simţi mult mai bine. Ajungând în provincia Guipuzcoa, părăsi drumul mare şi o luă pe drumul de munte, care era mai singuratic. Înaintă puţin pe acest drum şi văzu doi bărbaţi înarmaţi care veneau înspre el (drumul avea o faimă proastă din cauza tâlharilor). După ce trecură pe lângă el, cei doi se întoarseră, urmându-l cu paşi repezi, iar el fu cuprins de puţină frică. Totuşi le vorbi, şi află că erau slujitorii fratelui său, trimişi în căutarea lui. Într-adevăr, se pare că fratele său aflase de sosirea lui din Bayonne, Franţa, unde Pelerinul fusese recunoscut. Slujitorii o luară înainte, iar el îi urma pe acelaşi drum. Cu puţin înainte de a intra pe ţinutul familiei, el se întâlni din nou cu cei doi, care veneau în întâmpinarea lui şi care stăruiră mult să-l conducă la casa fratelui său, dar nu reuşiră să-l înduplece. Merse însă la spital şi, la o oră care i se păru potrivită, porni să cerşească prin ţinut.
88. În spital vorbea despre cele ale lui Dumnezeu cu mulţi care veneau să-l viziteze şi, cu ajutorul harului, cu mult rod. Încă de la sosire, hotărî să-i înveţe zilnic pe copii învăţătura creştină; dar fratele său i se împotrivi cu hotărâre, spunându-i că nu va veni nimeni. El îi răspunse că şi de-ar veni un singur copil ar fi de ajuns. Însă, atunci când începu să înveţe, veneau mulţi să-l asculte, până şi fratele lui. În afară de învăţătura creştină, duminica şi în zilele de sărbătoare învăţa, cu mult folos şi ajutor dat sufletelor celor ce veneau de la mai multe leghe ca să-l asculte.
Se strădui de asemenea să dezrădăcineze unele obiceiuri rele şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se făcu rânduială în unele lucruri. Astfel, în ceea ce priveşte jocurile de noroc, făcu în aşa fel încât fură oprite din poruncă, după ce-l lămuri pe judecător cu privire la aceasta. Mai era şi un alt obicei rău: în acea regiune, fetele nemăritate umblau cu capul descoperit, dar îşi puneau năframă după căsătorie. Însă, multe dintre cele care erau ibovnice ale preoţilor sau ale altor bărbaţi, le erau credincioase ca şi când ar fi fost soţiile lor. Şi acest lucru era atât de răspândit, încât ibovnicelor nu le era ruşine să spună că şi-au acoperit capul pentru cutare, chiar dacă toată lumea ştia cine sunt.
89. Din acest obicei se iscau multe rele. Pelerinul îl convinse pe stăpânul ţinutului să dea o poruncă încât toate femeile care-şi acopereau capul pentru un bărbat ce nu le era soţ să fie pedepsite după dreptate. Astfel, acest obicei începu să piară. Ceru apoi poruncă prin care săracii să fie ajutaţi în mod obişnuit. Mai ceru să se tragă clopotele de trei ori pe zi pentru “Îngerul Domnului”: dimineaţa, la prânz şi seara, încât oamenii să se roage, aşa cum se obişnuia la Roma.
Deşi la început se simţise mai bine, mai târziu căzu greu bolnav. După ce se vindecă, hotărî să plece să pună orânduială în treburile pe care i le încredinţaseră tovarăşii săi, călătorind fără bani, fapt pentru care fratele său, umilit că voia să plece pe jos, se supără foarte tare. Seara, Pelerinul acceptă să meargă călare împreună cu fratele său şi cu rudele, dar numai până la hotarele ţinutului.
90. După ce ieşi din ţinut, descălecă şi, fără să ia nimic cu el, se îndreptă pe jos spre Pamplona. Trecu prin Almazan, locul de baştină al părintelui Laìnez, prin Sigüenza şi Toledo, iar din Toledo se duse la Valencia. În toate aceste locuri de baştină ale tovarăşilor săi, nu voi să primească nimic, cu toate că i se puseră înainte cu stăruinţă mulţime de daruri. În Valencia vorbi cu Castro, care era călugăr cartuzian. Apoi, deoarece voia să se îmbarce pentru Genova, cei din Valencia care îi erau devotaţi îl rugară să nu facă una ca asta, pentru că – după cum se spunea – Barbarossa era pe mare cu mulţime de galere. Şi cu toate că i-au istorisit multe întâmplări înfricoşătoare, nu l-au putut face să şovăiască.
91. El se îmbarcă pe o corabie mare şi rămase în viaţă după furtuna de care am pomenit mai sus, în timpul căreia de trei ori a văzut moartea cu ochii.
Să luăm aminte:
Sănătatea și Eul
Ignațiu se întoarce acasă cu intenția de a avea grijă de sănătatea sa. Însă nu o face ca pe o grijă sine, ci cu dorința de a sluji mai mult lui Dumnezeu și aproapelui. De câte ori nu eșuăm în fața dilemei: am îngrijă de mine, dar în mod egoist, sau, la cealaltă extremă, nu mă îngrijesc deloc uitând că și sănătatea, și boala sunt mijloace create, menite să iubim mai mult și să slujim pe cei care-i iubim. La cine mă gândesc când sunt sănătos, dar când sunt bolnav? Ca toate lucrurile bune, și răspunsul ignațian la această întrebare este întreit: la Dumnezeu, la aproapele, dar și la mine….
Alt echilibru, pe cât de fin, pe atât greu de realizat în viața noastră, grija sfântă față de trup. Omul are trei concepții despre corpul său:
- concepția păgânilor ascetici care-l numeau temnița sau ‘mormântul sufletului;
- neopagânii, nudiștii și închinătorii zeilor întunecați, pentru care corpul este preaslăvit;
- Sf. Francisc care-si numea trupul ‘fratele asin’.
Ignațiu, ca și papa actual, nu „a investit” decât în SfantulFrancisc…
Despre frici și dușmani…
În aceste fragmente din Istorisirea pelerinului, eroul principal pare încă de la început conștient că la întoarcere în Guipuzcoa nu va fi deloc ca un erou, deoarece „nimeni nu este profet în țara lui”. Atât drumul și cât și șederea acasă se dovedesc înțesate de adversari văzuți ori închipuiți, detectați imediat sau mult mai subtili: trimișii fratelui socotiți la început tâlhari iar apoi incomozi prin serviciul de lux pe care voiau să i-l ofere; avertismentul și opoziția fratelui ca el să locuiască și să învețe în spital; lupta cu obiceiurile rele ale femeilor nemăritate, obiceiuri îngăduite chiar de „fețele onorabile” ale unor preoți; vechiul inamic al trupului său, boala care revine chiar și după întoarcerea acasă; în fine, amenințarea furtunii și a piraților… Cu toate acestea, Ignațiu nu luptă decât împotriva unui singur dușman, nevăzut dar care poate fi fatal oricărui om: egoismul, iubirea păcătoasă de sine…
Dar mai ales despre motorul întregii vieți a lui Ignațiu: Iubirea
În fine, lupta lui Ignațiu, cu toate aspectele sale ascetice, nu încetează să rămână motivată de iubire: pentru bolnavii din spital, pentru singurul copil ipotetic care l-ar fi ascultat propovăduind, pentru bărbații și femeile satului său pe care-i învață să se roage lui Dumnezeu, pentru săracii pe care-i ajută învățându-i și pe alții să facă la fel: unde este situat motorul acțiunilor, sentimentelor și alegerilor noastre de viață: pe spate (de frică) sau pe față (din dragoste?)