BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (17)

Publicatla 30 May 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (17)

STUDII IN BARCELONA

(Postul Mare 1524 – martie 1526)

(Autobiografia Sf. Ignațiu, 54-56)




 

54. Sosit la Barcelona, îşi făcu cunoscut imboldul de a studia, lui Isabel Roser şi unui învăţat, Ardévol, care preda gramatica. Amândurora le păru ceva foarte bun: el se arătă gata să-l înveţe fără bani, iar ea să se îngrijească de cele trebuincioase. Pelerinul cunoştea în Manresa un călugăr din Ordinul Sfântului Bernard, om duhovnicesc. Dorea să rămână pe lângă el pentru a învăţa şi pentru a se putea consacra cu mai multă uşurinţă celor duhovniceşti şi binelui sufletelor. De aceea răspunse că le primea darul dacă nu găsea în Manresa înlesnirile la care nădăjduia. Dar când se duse acolo, află că acel călugăr murise deja.

Reveni aşadar în Barcelona şi începu să înveţe cu multă sârguinţă. Totuşi ceva îl împiedica: atunci când voia să înveţe pe de rost, după cum este de trebuinţă când se începe învăţarea gramaticii, îi veneau noi înţelegeri ale celor duhovniceşti şi un gust înnoit pentru acestea. Aşadar, nu putea să înveţe pe de rost şi, oricât le-ar fi îndepărtat [gândurile], tot nu putea scăpa de ele.

55. Astfel, cugetând adesea la ceea ce se întâmpla, îşi spunea: „Nici când mă rog, nici când sunt la Liturghie nu-mi vin înţelegeri atât de vii”. Astfel cunoscu puţin câte puţin că era vorba de o ispită. Şi după ce se rugă, se duse la Sfânta Maria a Mării, aproape de casa învăţătorului său, pe care îl rugase să-l aştepte câteva clipe în acea biserică pentru a vorbi puţin cu el. Şi aşezându-se, îi mărturisi amănunţit tot ce se petrecea în sufletul său şi cât de puţin înaintase până atunci din această pricină. Mai mult, voia totuşi să-i facă o făgăduinţă: „Eu vă făgăduiesc”, spuse el, „că nu voi lipsi niciodată şi voi veni mereu să vă ascult de-a lungul acestor doi ani, atâta timp cât voi găsi în Barcelona destulă pâine şi apă pentru a-mi duce traiul”. Şi, o dată făcută această făgăduinţă cu tărie, nu mai fu încercat niciodată de astfel de ispite.

Durerile de stomac pe care le căpătase în Manresa şi din cauza cărora începuse să umble încălţat dispăruseră; nu le-a mai simţit de la plecarea lui spre Ierusalim. De aceea, pe când studia în Barcelona, îi veni dorinţa de a-şi relua vechile pocăinţe. Începu prin a-şi găuri tălpile încălţărilor, lărgind spărturile câte puţin, încât la sosirea frigului rămăsese numai cu partea de deasupra a încălţărilor.

56. La sfârşitul celor doi ani de studii în timpul cărora, după cum spuneau unii, înaintase mult, învăţătorul său îi spuse că era de acum gata să urmeze artele şi-l sfătui să meargă la Alcalá. El se lăsă totuşi cercetat şi de un doctor în teologie, care-i dădu acelaşi sfat.

 

 

Pelerinul îşi face un plan, (lucru care mi-este foarte cunoscut, pentru că şi mie îmi plac planurile): să meargă la Manresa unde, probabil, va primi ajutorul călugărului pe care îl cunoştea pentru a învăţa. Dar ajungând acolo află că acesta a murit. Nu întotdeauna planurile noastre reuşesc. Acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu ne-a abandonat sau că nu ne ascultă dorinţele, că-i place să ne chinuie, uneori nici măcar nu vrea să ne încerce hotărârea. Avantajul Său (al lui Dumnezeu) este că ştie ce e mai bine pentru noi şi are puterea să aranjeze lucrurile astfel, încât să se întâmple ceea ce e spre binele nostru, să întâlnim pe cine trebuie, etc. De câte ori nu ne-am gândit: ” ce noroc pe mine să întâlnesc acea persoană, care acum se dovedeşte utilă pentru mine.” Dar oare să fi fost norocul? Dumnezeu este Cel care are grijă de noi.

 

După cum văd lucrurile, Pelerinul a întâlnit persoanele de care avea nevoie în dezvoltarea sa spirituală, în Isabel Roser şi Jerónimo Ardévol. Dar, totuşi, se gândea că lângă acel călugăr din Manresa îi va fi mai bine. Pentru că nu ştia cum îi va influenţa viaţa fiecare dintre cele două variante, a ales una, pe care a crezut-o mai potrivită. Dar Dumnezeu l-a îndrumat altfel. Şi aici intervine o altă caracteristică pe care un creştin ar trebui să o aibă: ascultarea de Dumnezeu. El a înţeles că trebuie să rămână lângă Isabel şi Jerónimo, fără să fie frustrat că nu s-a întâmplat aşa cum ar fi vrut el. De multe ori m-am supărat pe un plan care a eşuat, până mi-am dat seama că nu am capacitatea să judec dacă pe termen lung e rău sau bine pentru mine. Pelerinul nu e deloc descurajat, întrucât se întoarce în Barcelona şi învaţă cu multă sârguinţă, aplicând planul B.

 

Un lucru deosebit de important pentru un creştin cred că este şi recunoaşterea ispitei. Observăm că pelerinul este foarte conştient de ceea ce se întâmplă în viaţa lui şi analizează lucrurile. Anthony de Mello a vorbit în conferinţele sale despre ”Conştienţă – capcanele şi şansele realităţii” ( se găseşte şi sub formă de pdf: http://documente.consiliere-psihoterapie.info/public/Anthony%20de%20Mello-Constienta,%20Capcanele-si-Sansele-Realitatii.pdf ). Pe alocuri e un discurs dur, poate nu pe placul tuturor, dar am găsit puncte pe care aş vrea să le amintesc. ”Auto-observarea – examinarea propriei tale persoane – este importantă. Concentrarea pe sine însuşi este preocuparea de sine, starea în care eşti preocupat de tine însuţi, îngrijorat pentru tine însuţi. Eu vorbesc despre observarea de sine. Ce este aceasta? Înseamnă să supraveghezi cât poţi de atent tot ce se petrece în tine şi în jurul tău, privind ca şi cum toate s-ar întâmpla altcuiva. Înseamnă că tu nu te identifici cu ceea ce ţi se întâmplă. Înseamnă că tu priveşti lucrurile ca şi cum nu ai avea niciun fel de legătură cu ele.”

Mi-am dat seama, după ce am reuşit să încep să mă analizez, şi spun reuşit, pentru că a fost foarte greu, fiindcă evitam analiza pentru a nu mă vedea în realitate. Când justifici supărarea faţă de cineva care te-a jignit în vreun fel sau crezi că te-a jignit, e greşit, pentru că nu urmezi exemplul lui Iisus, care a iubit pe toată lumea, indiferent de păcatul săvârşit. Am realizat că nu voiam să mă analizez pentru că mi se lua vălul de pe faţă şi vedeam că şi eu am contribuit la situaţia creată. Şi e un lucru tare greu să recunoşti o greşeală.

Aş vrea să mai citez un fragment din Anthony de Mello: ”când te-ai supărat pe cineva, ai fost conştient că erai supărat, sau pur şi simplu te-ai identificat cu supărarea? Mai târziu, când ai avut timp, ţi-ai studiat trăirea şi ai încercat s-o înţelegi? De unde a venit? Ce a cauzat-o? Eu nu cunosc alte căi de a ajunge la conştienţă. Nu poţi schimba decât ceea ce înţelegi. Refuzi tot ce nu înțelegi şi nu conştientizezi. Nu schimbi nimic. Dar când înţelegi un lucru, acela se schimbă.”

 

Revenind la ispită, este important să fim capabili să o separăm de eul nostru, să o identificăm. Dacă suntem conştienţi de ea că există, că ne atacă, o putem controla. Dar vom fi controlaţi de ceva de care nu suntem conştienţi. Când am un gând care nu-mi place, şi nu ştiu de ce e la mine în minte, îl numesc şi-i zic să plece, după care nu mai revine. La mine funcţionează asta.

Cred că majoritatea dintre noi nu suntem conştienţi de puterea Satanei pe pământ şi uităm că, de fapt, pământul este condus de el. Dacă nu-i recunoaştem armele, nu-l putem învinge. Pentru că şi dacă pământul e al lui, avem la îndemână metode de a ne păstra drept copiii lui Dumnezeu: de exemplu:  recunoaşterea ispitei, care,  odată identificată, poate fi învinsă şi rugăciunea. După ce Ignaţiu îşi dă seama că e o ispită, se roagă. Am observat, la un moment dat, că ceea ce îi ceream lui Dumnezeu, primeam şi mi-am promis ca atunci când dorinţa mi se îndeplineşte, Dumnezeu să fie primul căruia să îi mulţumesc, să-i recunosc ajutorul. Asta cred că s-a întâmplat din cauză că înainte, dacă voiam, de exemplu, o notă bună, îi spuneam, o luam şi apoi mă gândeam… ”Sunt destul de pricepută”, deci nu îi mai recunoşteam meritul. Cred că este bine să fim recunoscători atunci când primim, şi devreme ce e primul la care apelăm, să fie şi primul căruia îi mulţumim.

 

Dar dacă nu primim? Nu înseamnă că nu ne mai iubeşte, trebuie doar să avem răbdare şi, treptat, vom descoperi planul Său pentru noi. Chiar şi atunci când se întâmplă o tragedie în viaţa noastră, vom găsi puterea să o depăşim, dacă ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu şi nu îl învinuim pentru ce s-a întâmplat. Mulţi spun ”Aşa a fost voia lui Dumnezeu” dacă se întâmplă ceva tragic. Nu cred că Dumnezeu e de vină că cineva se gândeşte să depăşească în curbă şi omoară un om nevinovat. Mai degrabă a fost ispita, care l-a îndemnat să depăşească într-un loc periculos. Este un accident tragic, dar noi suntem liberi să alegem, şi uneori, în libertatea noastră, îi rănim pe alţii.

 

Întâmplările trăite de Ignaţiu m-au dus cu gândul la două momente foarte cunoscute din viaţa lui Iisus.

Primul este ispitirea Lui, când a mers timp de 40 de zile în pustie. Întâi, Satana îi spune să transforme piatra în pâine, apoi îi oferă stăpânirea pământului care este la el, iar a treia, să se arunce de pe streaşina Templului, să arate că este Fiul lui Dumnezeu. Versetul 13, din Luca 4, mi-a atras atenţia: ”După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme”. Adică nu L-a lăsat de tot şi definitiv. Dacă pe Fiul lui Dumnezeu l-a abordat de mai multe ori, cu atât mai mult noi vom fi ispitiţi în repetate rânduri. Nu este suficient să zicem o dată  ”M-am prins că tu eşti, lasa-mă!” şi am scăpat. Trebuie să fim vigilenţi şi conştienţi mereu, pentru a fi capabili să distingem răul de bine.

Al doilea moment este cel al rugăciunii lui Iisus, făcute în singurătate, pe muntele Ghetsimani. Am ales textul lui Luca pentru că e descris în mai multe cuvinte chiar momentul rugăciunii.

Luca 22, 44-46

44. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, cari cădeau pe pământ.

45. După ce S-a rugat, S-a sculat, şi a venit la ucenici; i-a găsit adormiţi de întristare,

46. şi le-a zis: ”Pentru ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită”

Rugăciunea trebuie să fie una autentica, făcută cu suflet, nu cum am cere un kilogram de carne de la magazin. De asta are Iisus picături de sudoare, pentru că se roagă cu toata fiinţa lui. Mai mult, El are puterea, ştiind ce Îl aşteaptă, să ceară să se facă voia Tatălui.

Când planul lui Ignaţiu, de a studia timp de doi ani, s-a împlinit, a cerut sfaturi să vadă dacă într-adevăr este pregătit să meargă mai departe, în etapa următoare. Dumnezeu ne ghidează şi prin intermediul altor persoane din viaţa noastră.

Drept concluzii, este bine să ascultăm vocea noastră interioară, aşa cum şi Ignaţiu şi-a ascultat imboldul de a învăţa. Trebuie să ne lăsam vocea interioară să dialogheze cu Dumnezeu, pentru a reuşi să ducem o viaţă plăcuta Lui. De asemenea, este necesar să fim conştienţi pentru a identifica ispita şi a ne feri de ea.

Puncte de meditaţie:

1.       Sunt conştient de ceea ce fac, de ceea ce simt şi îmi analizez trăirile? Pot începe chiar de azi!

2.       Sunt capabil să identific ispita? Mă folosesc de rugăciune pentru a o îndepărta?

 

Exprimaţi-vă opinia