BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (14)

Publicatla 12 May 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (14)

TAINA DE LA IERUSALIM 

(Autobiografia Sf. Ignațiu, 44b-48)

 

 

44 b. Călare pe măgăruşi, cum era obiceiul, se îndreptară spre Ierusalim. Cu două leghe înainte de sosire, un spaniol, nobil se pare, numit Diego Manes, le spuse cu o mare evlavie tuturor pelerinilor că în curând aveau să ajungă la locul de unde se putea zări Oraşul Sfânt şi că ar fi bine să se pregătească sufleteşte şi să meargă în tăcere.

45. Tuturor le păru un lucru bun şi fiecare începu să se adune. Puţin înainte de a ajunge la locul de unde se zărea Oraşul, văzând călugării cu crucea care-i aşteptau, descălecară. Când zări Oraşul, Pelerinul simţi o mare consolare. După cum au mărturisit ceilalţi, aceasta i-a cuprins pe toţi, cu o bucurie ce nu părea firească. El însă avea să simtă aceeaşi evlavie ori de câte ori va vizita locurile sfinte.

Hotărârea sa nestrămutată era aceea de a rămâne în Ierusalim pentru a vizita mereu acele locuri sfinte. Avea în gând ca, pe lângă această evlavie, să ajute sufletele şi, pentru aceasta, îi aducea Părintelui Străjer scrisori de recomandare. Dându-i-le, îi spuse că avea de gând să rămână acolo din evlavie, fără a-i vorbi de dorinţa de a face bine sufletelor (de fapt, el nu spunea nimănui despre aceasta; vorbea însă tuturor de prima sa dorinţă). Străjerul îi răspunse că nu vedea cum s-ar putea face aceasta, deoarece în casă domnea o asemenea sărăcie încât abia îi putea hrăni pe călugări. Din această pricină hotărâse chiar să trimită pe câţiva dintre ei [înapoi] în Europa, cu pelerinii. El spuse că nu dorea nimic altceva de la mănăstire, decât să i se asculte spovada când ar veni să o facă. Străjerul îi răspunse atunci că în felul acesta ar fi cu putinţă, dar că trebuia să aştepte sosirea Provincialului (era, cred, Superiorul Ordinului din acel ţinut), care se afla atunci în Betleem.

46. Această făgăduinţă îl linişti pe Pelerin. El începu să trimită scrisori unor persoane spirituale din Barcelona. Scrisese deja una şi era gata să o scrie şi pe a doua în ajunul plecării pelerinilor, când îl chemară din partea Provincialului – care sosise – şi a Părintelui Străjer.

Provincialul îi spuse cu vorba bună că aflase de gândul său bun de a rămâne în acele locuri sfinte, că se gândise bine, dar că din cele întâmplate cu alţii socotea că nu era cel mai bun lucru. Mulţi, într-adevăr, avuseseră aceeaşi dorinţă, dar unii au murit, alţii au fost arestaţi, iar Ordinul trebuia să-i răscumpere pe cei prinşi. Prin urmare, trebuia să se pregătească să plece a doua zi cu pelerinii.

El îi răspunse că hotărârea sa era neclintită şi că nimic în lume nu-l putea împiedica s-o înfăptuiască. Îi spuse cinstit Provincialului că, deşi era de altă părere, de teama nici unui lucru n-ar renunţa la hotărârea luată, decât dacă rămânând acolo ar fi păcătuit. La acestea, Provincialul spuse că el primise împuternicire de la Scaunul Apostolic pentru a face pe cineva să părăsească acele locuri sau să rămână acolo, după cum credea el de cuviinţă, ca şi pentru a-i afurisi pe cei neascultători, şi că, în cazul de faţă, el socotea că nu trebuia să rămână etc.

47. Întrucât Provincialul voia să-i arate Bulele în virtutea cărora putea să-l afurisească, Pelerinul răspunse că nu era nevoie să le vadă; el îl credea pe Sfinţia sa şi, din moment ce socotea astfel, datorită puterii pe care o primise, avea să-l asculte.

Acestea fiind lămurite, pe când se întorcea, simţi o dorinţă puternică de a vizita încă o dată, înainte de plecare, Muntele Măslinilor, de vreme ce nu era voinţa Domnului ca el să rămână în acele locuri Sfinte. Pe Muntele Măslinilor se afla o piatră de pe care Domnul nostru S-a înălţat la cer şi pe care se mai văd şi astăzi urmele tălpilor Sale, pe care el dorea să le mai vadă o dată.

Astfel că, fără să spună nimic şi fără să-şi ia călăuză (întrucât cei care mergeau acolo fără un turc drept călăuză se puneau în mare primejdie) se descotorosi de ceilalţi pelerini şi plecă singur spre Muntele Măslinilor. Deoarece străjerii nu voiau să-l lase să intre, le dădu un cuţit dintre uneltele de scris pe care le avea totdeauna cu sine. După ce s-a rugat, fiind foarte consolat, fu cuprins de dorinţa de a merge la Betfage. Acolo îşi aminti că nu se uitase bine, pe Muntele Măslinilor, înspre ce parte era îndreptat piciorul drept şi nici cel stâng. Făcu cale-ntoarsă şi le dădu străjilor foarfecele său, cred, pentru a putea intra.

48. Când aflară călugării că plecase fără călăuză, începură să-l caute. Aşadar, când cobora Muntele Măslinilor, văzu un „creştin cu cingătoare” din slujba mănăstirii, care venea spre el cu o bâtă mare cu care-l ameninţa, dând semne de mânie. Acesta, ajungând la el, îl prinse furios de braţ. Pelerinul se lăsă dus fără a se împotrivi, iar vajnicul bărbat nu-l slăbea o clipă. Făcând acest drum ţinut astfel de „creştinul cu cingătoare”, el primi de la Domnul nostru o mare consolare, căci i se părea că-L vede deasupra lui mereu pe Cristos, iar această consolare îmbelşugată dură până la mănăstire.

 

 

Taină de la Ierusalim  (Istorisirea Pelerinului 44b-48)

 

1. “Când zări Oraşul, Pelerinul simţi o mare consolare. După cum au mărturisit ceilalţi, aceasta i-a cuprins pe toţi, cu o bucurie care nu părea firească.  El însă avea să simtă aceeaşi evlavie de-alungul vizitelor la locurile sfinte”.    Mângâierile Sf. Ignaţiu sunt un dar de la Dumnezeu.  În acelaşi timp dezvăluie profunda apreciere a lui Ignaţiu faţă de misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu , iubirea faţă de locurile concrete şi pământești unde Isus a trăit, a propovăduit Evanghelia, a suferit şi înviat pentru noi . [Este un element de evlavie ‘Franciscană’ în spiritualitatea Ignaţiană]

 

2. “Avea în gând ca, pe lângă această evlavie, să ajute sufletele….”   Această expresie “este fundamentală pentru înţelegerea Societăţii lui Isus ca ordin apostolic şi misionar” (Pr. Marius Taloş S.J., Istorisirea Pelerinului, nota 1 la paragraful 45).   Prin cuvântul  ‘suflete’ trebuie să înţelegem persoanele în întregimea lor, nu doar aspectul sufletesc.

 

3. “El îi răspunse că hotărârea sa era neclintită, şi că nimic în lume nu-l putea împiedica s-o înfăptuiască….de teamă nici unui lucru n-ar renunţa la hotărârea luată decât rămânând acolo ar fi păcătuit”.   Apare aici o altă caracteristică a Sfântului, voinţa tare şi hotărîrea neclintită.

 

 

4. “Întrucât Provincialul voia să-i arate bulele în virtutea cărora putea să-l afurisească, Pelerinul răspunse că nu era nevoie să le vadă; el îl credea pe Sfinţia sa şi …., datorită puterii pe care o primise, avea să-l asculte”.  În ciuda faptului că era aşa de hotărât de a rămâne la Ierusalim, Ignaţiu se supune. Este o ascultare impresionantă faţa de autoritatea legitimă în Biserică constituită în mod ierarhic. De ce oare se supune?  Isus era Fiul lui Dumnezeu întrupat. El a întemeiat o Biserică vizibilă. Misterul Întrupării continua în Biserica lui Cristos, Trupul Lui.  A asculta în Biserică este a-L asculta pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.  Deci această ascultare a lui Ignaţiu dezvăluie o credinţă întruchipată.

 

5.  “… simţi o dorinţă puternică de a vizita încă o dată, înainte de plecare, Muntele Măslinilor…..după ce s-a rugat, fu cuprins de dorinţa de a merge la Betfage…” Ignaţiu îl mai caută pe Domnul Isus în locurile sfinte până în ultima clipă.

 

6. “….Pelerinul s-a lăsat dus fără a se împotrivi… Făcând acest drum ţinut astfel de ‘creştinul cu cingătoare’, el primi de la Domnul o mare consolare, căci i se părea că-L vede deasupra lui pe Cristos, iar această consolare îmbelşugată dură până la mănăstire”. Ignaţiu se identifică cu Domnul Isus care şi El a fost prins şi dus de alţii. Aici Istorisirea Pelerinului indirect ne îndeamnă să interpretăm ceea ce trăim mereu la lumina vieţii lui Cristos.

Exprimaţi-vă opinia