BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (7)

Publicatla 8 March 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (7)

SCRUPULE

(Autobiografia Sf. Ignațiu, 22-25)

 

22. Continua să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică, ca de obicei. În acel timp fu puternic muncit de scrupule. Aceasta pentru că, deşi făcuse spovada generală de la Monserrat cu multă grijă şi în scris, după cum s-a mai spus, i se părea uneori că nu ar fi mărturisit anumite lucruri, iar aceasta îl tulbura mult. Chiar dacă mărturisea acele lucruri, rămânea nemulţumit. Astfel a început să caute oameni duhovniceşti care să-l tămăduiască de scrupule. Dar nimic nu-I era de ajutor. În sfârşit, un doctor în teologie, predicatorul catedralei, om foarte spiritual, i-a spus într-o zi la spovadă să scrie tot ceea ce-şi putea aminti. Făcu întocmai, dar după spovadă scrupulele i-au revenit, lucrurile devenind din ce în ce mai subtile, astfel încât era greu încercat. Ştia bine că aceste scrupule îi făceau rău şi că ar fi bine să se lepede de ele, dar nu putea de unul singur. Se gândea uneori că un leac ar fi ca duhovnicul să-i poruncească în numele lui Isus Cristos să nu mai mărturisească la spovadă nimic din trecut şi dorea să primească această poruncă, dar nu îndrăznea să i-o ceară duhovnicului.

23. Totuşi, fără să-i fi spus nimic, duhovnicul i-a poruncit să nu mai revină asupra lucrurilor trecute, decât dacă ar fi fost vreun lucru foarte limpede. Dar cum toate i se păreau foarte limpezi, această poruncă nu l-a ajutat prea mult şi a continuat să fie muncit.

Locuia pe atunci într-o odaie mică pe care dominicanii i-o dăduseră în mănăstirea lor. Era statornic în a face cele şapte ore de rugăciune în genunchi, rugăciunea de la miezul nopţii şi toate celelalte fapte de evlavie despre care s-a vorbit deja. Dar, cu toate acestea, nu găsea leacul împotriva scrupulelor care îl chinuiau de mai multe luni. Odată, când se simţea foarte tulburat din pricina lor, începu să se roage şi cu multă evlavie strigă cu glas puternic către Dumnezeu: „Doamne, vino în ajutorul meu, căci nu găsesc leac nici la oameni, nici la vreo altă creatură; de l-aş putea afla, nici o trudă nu mi s-ar părea prea grea. Arată-mi Tu, Doamne, unde l-aş putea găsi şi, chiar de-ar trebui să urmez un căţel ca s-l găsesc, aş face-o”.

24. Preocupat de aceste gânduri, se dezlănţuia adesea asupra lui ispita de a se arunca printr-o spărtură mare, ce se căsca în odaia sa, lângă locul unde se ruga. Dar dându-şi seama că sinuciderea este un păcat, începea iarăşi să strige: „Doamne, n-aş face nici un lucru care să Te supere!”. Repeta aceste cuvinte, ca şi rugăciunea de mai înainte, de mai multe ori.

Îşi aminti atunci de povestea unui sfânt care, pentru a dobândi de la Dumnezeu un lucru pe care şi-l dorea mult, a postit mai multe zile, până ce a fost ascultat. După ce cugetă destul de mult, se hotărî să facă şi el la fel: să nu mănânce şi să nu bea până când Dumnezeu nu-l va asculta sau până când nu-şi va vedea moartea foarte aproape. Era hotărât ca, dacă s-ar fi aflat prea curând in extremis, în pragul morţii din cauza foamei, să ceară pâine ca să mănânce – ca şi cum ajungând în acea stare ar mai fi putut cere de mâncare şi mânca.

25. Această hotărâre o luă într-o duminică, după Sfânta Împărtăşanie. Posti toată săptămâna, rămânând statornic în cele obişnuite, participând la sfintele slujbe, făcându-şi rugăciunea în genunchi, chiar şi pe cea de la miezul nopţii. Dar veni duminica următoare, când trebuia să se spovedească. Cum obişnuia să-i spună duhovnicului său cu de-amănuntul tot ceea ce făcea, îi spuse şi că în acea săptămână nu mâncase nimic. Duhovnicul îi porunci să nu mai postească. Deşi se simţea încă în putere, îl ascultă şi fu eliberat, în acea zi şi în ziua următoare, de scrupule. Dar a treia zi, marţi, în timpul rugăciunii, începu să-şi amintească iarăşi de păcatele sale şi, foarte amănunţit, ca pe un lucru ce i se închega dinainte, le cerceta pe fiecare, crezând că trebuia să le mărturisească din nou. La sfârşitul acestor cugetări simţi un mare dezgust pentru viaţa pe care o ducea şi imbolduri puternice de a o părăsi.

Atunci, îi plăcu Domnului ca el să se trezească ca din vis. Cum avea deja o oarecare experienţă în deosebirea spiritelor – mulţumită învăţăturii pe care o primise de la Dumnezeu –, începu să cerceteze pe ce cale venise acel spirit la el. Şi astfel se hotărî cu multă limpezime să nu mai spună la spovadă nimic din trecut; şi din acea zi fu eliberat de scrupule, fiind sigur că Domnului nostru I-a plăcut să-l elibereze, prin îndurarea Sa.

 

„Păcatul stă și așteaptă la ușă. Dorința lui se ține după tine, dar tu să stăpânești peste el”

Sf. Ieronim : “Doamne, ți-am dat tot! Sunt un păcătos”                

Singura realitate a noastră — păcatul – Să facem un buchet al păcatelor noastre pe care să îl dăruim lui Isus.

 

„…un om care, când a zidit o casă a săpat adânc înainte și a așezat temelia pe stâncă”

Lupta cea mai cruntă se face în inimă. Din inimă a venit neascultarea si tot de acolo trebuie să vină și ascultarea.

v Sf. Ignațiu: „Doamne, vino în ajutorul meu, căci nu găsesc leac nici la oameni, nici la vreo altă creatură”.

  

 „Si i-a plăcut lui Dumnezeu”

Fiecare pagina din viața noastră se termină cu iubirea si compasiunea lui Dumnezeu.

El continuă să creeze zilnic noi ocazii ca să rămânem tineri căci Tânăr este cel care nu se oprește din dezvoltare!

Exprimaţi-vă opinia