BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (6)

Publicatla 28 February 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (6)


LUPTA SPIRITUALĂ

(Autobiografia Sf. Ignațiu, 19-21)

 

19. În Manresa cerşea zilnic. Nu mânca deloc carne şi nu bea vin, deşi căpăta. Duminica nu postea şi, dacă i se dădea puţin vin, îl bea. Pentru că, după obiceiul timpului, înainte dăduse prea mare atenţie îngrijirii părului, care era foarte frumos, hotărî să-l lase să crească în voie, fără să-l pieptene, fără să-l taie şi fără să-l acopere cu nimic, nici ziua, nici noaptea. La fel a lăsat să-i crească şi unghiile de la mâini şi de la picioare, deoarece şi de ele se îngrijise până atunci.

În timpul şederii lui în spital, i se întâmpla adesea, în plină zi, să vadă în aer, aproape de el, ceva care îi aducea multă consolare, pentru că era de o mare frumuseţe. El nu-şi dădea seama ce putea fi, dar i se părea că avea oarecum înfăţişarea unui şarpe, cu multe puncte care străluceau ca nişte ochi, fără a fi ochi. Acest lucru îl desfăta nespus de mult şi vederea lui îl consola. Cu cât îl vedea mai mult, cu atât era mai consolat, iar când acel lucru dispărea, rămânea trist.

 

20. Până atunci fusese neclintit în aceeaşi stare sufletească: o neschimbată bucurie, dar fără vreo cunoaştere a lucrurilor lăuntrice duhovniceşti. Tot timpul cât dură această arătare sau cu puţin înainte de începerea ei – căci a durat mai multe zile – îi venea în minte un gând stăruitor care îl tulbura înfăţişându-i greutatea vieţii lui. Era ca şi cum i-ar fi şoptit cineva în suflet: „Cum vei putea îndura această viaţă cei şaptezeci de ani câţi mai ai de trăit?”. Dar la acest imbold pe care îl simţea ca venind de la duşman, răspunse tot în mod lăuntric cu multă hotărâre: „O, spurcatule! Poţi tu să-mi făgăduieşti măcar o oră de viaţă?”. Astfel învinse ispita şi-şi regăsi pacea. Aceasta a fost prima ispitire pe care a avut-o după cele povestite mai sus. Aceasta s-a întâmplat intrând într-o biserică unde participa zilnic la Sfânta Liturghie, la rugăciunea Vesperelor şi a Completoriului care se cântau, simţind o mare consolare; la Liturghie, citea de obicei Patima lui Isus, rămânând nestrămutat în starea lui sufletească.

 

21. Dar puţin după această ispită, începu să simtă în suflet o mare nestatornicie. Se afla uneori într-o atare uscăciune, încât nu mai simţea gust nici în rostirea rugăciunilor, nici în ascultarea Liturghiei, nici în vreun altfel de rugăciune; alteori simţea tocmai invers şi atât de neaşteptat, încât i se părea că a fost eliberat de tristeţe şi dezolare, ca şi cum i-ar fi luat cineva o piatră de pe inimă. Atunci începea să se neliniştească de aceste schimbări pe care nu le mai trăise vreodată şi se întreba în sine: „Ce viaţă nouă e asta, pe care o încep acum?”.

Totuşi, în acest timp, stătea de vorbă uneori cu persoane spirituale care aveau încredere în el şi căutau să-i vorbească, pentru că – deşi nu avea nici o cunoaştere a lucrurilor duhovniceşti – în discuţii arăta mult zel şi o mare voinţă de a înainta în slujirea lui Dumnezeu. Trăia pe atunci în Manresa o femeie în vârstă, cu multe zile chiar în slujirea  lui Dumnezeu, care era vestită în multe regiuni ale Spaniei şi pe care chiar Regele catolic o chemase odată pentru a-i vorbi despre unele lucruri. Această femeie, vorbind într-o zi cu noul soldat al lui Cristos, i-a spus: „Ce bine-ar fi dacă I-ar plăcea Domnului Isus Cristos să vi se arate într-o bună zi!”. Dar el, luând lucrurile în serios, răspunse speriat: „Cum să-mi apară Isus Cristos mie?”.

 

 

În Manresa cerșea zilnic, postea, nu-și îngrijea părul și unghiile, adică lasă deoparte toate grijile care înainte-l preocupau „după obiceiul timpului”: Postul ca și Lăsatul Secului!

 

 

În acest context apare „șarpele”, seducător și dezamăgitor în același timp. Lipsa experienței spirituale îl împiedică pe Ignațiu să-i citească intenția de la început: Când duşmanul firii omeneşti a fost simţit şi recunoscut după coada sa de şarpe şi după ţelul rău spre care duce, îi este de folos persoanei care a fost ispitită de el să cerceteze de îndată înlănţuirea gândurilor bune ce i le-a adus şi începutul lor, precum şi, puţin câte puţin, cum l-a făcut să coboare de la delicateţea şi bucuria spirituală în care se afla, până ce l-a atras planul lui perfid; astfel, cu ajutorul acestei experienţe cunoscute şi înţelese, să se păzească de acum înainte de înşelăciunile sale obişnuite (ES 334.)  
Teama de schimbare indusă de spiritul rău: Duşmanul se poartă ca o femeie, fiind slab în puteri dar îndărătnic. Deoarece, aşa cum de obicei o femeie, când se ceartă cu vreun bărbat, îşi pierde curajul şi dă bir cu fugiţii atunci când bărbatul se arată neclintit; şi, dimpotrivă, dacă bărbatul începe să dea înapoi şi-şi pierde curajul, atunci furia, dorinţa de răzbunare şi sălbăticia femeii creşte şi devine nemăsurată, tot la fel obişnuieşte şi duşmanul să slăbească şi să-şi piardă curajul, ispitele îndepărtându-se atunci când persoana care stăruie în cele spirituale se arată neclintită în faţa ispitelor duşmanului, opunându-i-se în toate; şi dimpotrivă, dacă persoana care face exerciţiile începe să se teamă şi să-şi piardă curajul în a lupta cu ispitele, nu există fiară mai fioroasă pe faţa pământului precum duşmanul firii omeneşti în urmarea blestematului său plan cu o tot mai mare răutate (ES 325)

 

 
Valoarea discuțiilor spirituale în aceste situații și primirea rugăciunilor celorlalți

 

„Cum să-mi apară Isus Cristos mie?” Mergând pe același drum ca și el: trasnformarea convertirii etice în urmarea celui Înviat.  

Exprimaţi-vă opinia