BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (5)

Publicatla 21 February 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (5)

ARMELE LUI CRISTOS (Autobiografia Sf. Ignațiu, 17-18)

 

17. Apoi şi-a reluat drumul spre Monserrat, cugetând, cum avea obiceiul, la faptele de vitejie pe care avea să le facă din dragoste pentru Dumnezeu. Şi cum avea mintea plină de faptele cavalereşti din scrierile lui Amadis de Gaula şi din alte asemenea cărţi, îi veni în gând să le imite. Astfel, se hotărî să facă veghea de arme o noapte întreagă, fără să se aşeze sau să se culce, stând în picioare sau în genunchi în faţa altarului Sfintei Fecioare din Monserrat, unde avea în gând să-şi lepede hainele pentru a se înveşmânta cu armele lui Isus Cristos.

Părăsind aşadar acel sat, mergea cugetând ca de obicei la planurile lui. Ajuns în Monserrat, după ce s-a rugat şi s-a sfătuit cu duhovnicul, a făcut în scris o spovadă generală care a durat trei zile. Tot cu duhovnicul s-a înţeles şi în privinţa catârului, ca acesta să fie dăruit mănăstirii, iar sabia şi pumnalul să fie atârnate în biserică, la altarul Stăpânei noastre. Acesta a fost primul om căruia i-a dezvăluit hotărârea sa, deoarece până atunci nu spusese nimic nici unui duhovnic.

18. În ajunul sărbătorii Stăpânei noastre din martie, după căderea nopţii, în anul 1522, se duse şi căută în mare taină un sărac, şi despuindu-se de toate veşmintele sale i le dădu, iar el se îmbrăcă cu mult dorita sa haină. Apoi merse şi îngenunche înaintea altarului Stăpânei noastre, şi, cu toiagul de pelerin în mână, veghe toată noaptea, stând când în genunchi, când în picioare, până la ivirea zorilor.

Plecă în zori aşadar, pentru a nu fi recunoscut, şi nu o luă pe drumul ce ducea direct spre Barcelona, pe unde ar fi întâlnit mulţi oameni care l-ar fi recunoscut şi i-ar fi dat cinste, ci făcu un ocol, mergând spre un sat numit Manresa, unde dorea să stea câteva zile într-un spital. Voia de asemenea să-şi însemneze câte ceva în cartea lui pe care o păstra cu mare grijă şi care-i aducea multă consolare.

Se afla deja la o leghe depărtare de Monserrat, când fu ajuns din urmă de un om care venea în goană întrebându-l dacă îşi dăduse cumva hainele unui sărac după cum zicea acesta. El spuse că da şi ochii i se umplură de lacrimi, de milă pentru nefericitul căruia îi dăduse hainele, deoarece îşi dădu seama că săracul fusese bănuit de hoţie.

Deşi fugea cât putea de cinstea ce i-o arătau oamenii, nu putu rămâne mult timp în Manresa, deoarece se povesteau despre el lucruri nemaipomenite, în urma celor întâmplate la Monserrat; iar faima îi crescu repede, vorbindu-se mai multe decât făcuse în fapt: se spunea că părăsise o grămadă de avuţii etc.

 

Evanghelia, Istorisirea Pelerinului și Povestea vieții mele…

 

Pot medita la următoarele aspecte:

  • „Postul” lui Ignațiu: putem descoperi în fragmentele anterioare cum pelerinul descoperă prin experiența proprie, unul câte unul, fiecare dintre cei trei stâlpi ai aceste experiențe fundamentale a vieții: rugăciunea prin nopțile de veghe și mărturisirea generală; pomana prin lepădarea de haine și de arme pentru a se «înveşmânta cu armele lui Isus Cristos»; înfrânarea care-l împinge uneori până la renunțarea la somn. Remarcăm deopotrivă marea generozitate, ambiguitățile din idealuri și lipsa de experiență spirituală a pelerinului în alegerile sale de post: cum se reflectă toate acestea în propriile mele alegeri din timpul Postului Mare?

 

  • „Pustiul” lui Ignațiu, exterior și interior: retragerea sa treptată spre Monserrat, adică sanctuare situate pe locuri nepopulate și înălțimi, fuga de lumina zilei și stăruința în rugăciunile nocturne, fuga de cinstea oamenilor, într-un cuvânt fuga mundi, chiar dacă nu va fi definitivă. Este felul în care Pelerinul caută să deslușească mai bine chemarea misterioasă ce i se adresează – inclusiv prin însemnările ce avau să devină peste timp cărticica Exercițiilor -, redescoperind astfel semnificația biblică a „deșertului” ca midbar, adică „locul de unde vine Cuvântul”. În felul acesta vedem cum pustiul ignațian se transformă încet încet într-o „întâlnire”: dar în viața mea și mai ales în timpul Postului, ce loc ocupă acest „pustiu” temporar care poate fi, de exemplu, o reculegere sau o serie de Exerciții Spirituale?

 

  • De la armele de cavaler la „armele” lui Cristos: o ruptură în continuitate. Asemenea ucenicilor lui Isus, care din pescari au devenit „pescari de oameni”, Iñigo renunță treptat treptat la visul de cavaler pentru a fi recrutat sub „stindardul lui Cristos”: sunt două feluri de arme, însă Domnul se folosește în această convertire de „talanții” aceluiași spirit. Ni se dezvăluie astfel două sensuri ale profesiei: meseria și profesiunea de credință. Uneori cele două sunt incompatibile și cer o ruptură tot atât de radicală ca și convertirea, însă aceasta din urmă nu presupune numai despărțirea de trecut cât mai ales o nouă orientare, un nou viitor dată de o prezență nouă în viața mea: ce anume determină schimbările din viața mea, unde este situat „motorul” hotărârilor mele, „pe spate” (frica de eșec sau pedeapsă) ori „pe față” (dorința de a mă întâlni cu persoana iubită)?

Exprimaţi-vă opinia