BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (4)

Publicatla 14 February 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE: AUTOBIOGRAFIA SF. IGNAŢIU (4)

CAPITOLUL II CAVALERUL LUI DUMNEZEU (1522)

 

ONOAREA STĂPÂNEI NOASTRE

 

13. Plecă aşadar călare pe un catâr. Pe drum, l-a convins pe unul dintre fraţii săi, care a voit să-l însoţească până la Oñate, să vegheze în timpul nopţii împreună cu el la altarul Stăpânei noastre din Aránzazu , unde s-a rugat, cerând noi puteri ca să-şi poată continua drumul.

 

Îşi lăsă fratele la Oñate pentru a-şi vizita o soră, iar el plecă spre Navarrete. Din ziua în care a părăsit casa părintească, s-a biciuit în fiecare noapte.  Amintindu-şi că ducele îi datora câţiva ducaţi se gândi că ar fi bine să-i ia înapoi. Îi scrise aşadar un bilet vistiernicului, care îi răspunse că nu are bani. Ducele află despre acest lucru şi spuse că banii puteau lipsi pentru oricine altcineva, dar nu pentru un Loyola; căci avea de gând, dacă el ar fi primit, să-i dăruiască o moşie bună, ţinând seama de încrederea pe care acesta o câştigase în trecut. Primi banii: o parte îi dădu celor cărora le era dator, iar restul îl oferi pentru refacerea şi împodobirea unei icoane a Stăpânei noastre care era într-o stare jalnică. Astfel, luându-şi rămas bun de la cei doi slujitori care îl însoţeau, călare pe catârul său, plecă singur de la Navarrete spre Monserrat.

 

14. Pe drum, i se întâmplă ceva care ar trebui scris pentru a se înţelege cum se purta Domnul nostru cu acest suflet încă orb, dar care avea mari dorinţe de a-I sluji în tot ce putea el cunoaşte. Se hotărî să facă mari pocăinţe, nu atât pentru a-şi ispăşi păcatele, cât pentru a fi pe placul lui Dumnezeu.

 

Simţea un mare dezgust pentru păcatele din trecut şi o dorinţă foarte vie de a face lucruri măreţe din dragoste pentru Dumnezeu, încât, fără a socoti că păcatele îi erau iertate, nu-şi amintea totuşi prea mult de ele în faptele de pocăinţă pe care şi le impusese.

 

Când îşi amintea de vreun fel de pocăinţă pe care îl făcuseră sfinţii, îşi propunea să facă şi el acelaşi lucru sau chiar mai mult  şi în aceste gânduri îşi afla toată consolarea, fără a privi încă la vreun lucru lăuntric, neştiind ce este nici smerenia, nici dragostea, nici răbdarea, şi nici discernământul pentru a cântări şi chibzui aceste virtuţi. Singura lui dorinţă era aceea de a înfăptui lucruri măreţe deoarece şi sfinţii făcuseră la fel pentru slava lui Dumnezeu , fără a ţine seama de nici o împrejurare ca atare.

 

15. Văzându-şi de drum, îl ajunse din urmă un maur călare pe un catâr. Au început să discute şi au ajuns să vorbească despre Stăpâna noastră. Maurul credea că Fecioara zămislise fără bărbat, dar nu putea crede că ea a rămas fecioară după naştere, înfăţişând toate temeiurile firii care-i veneau în minte. Deşi Pelerinul  i se împotrivi în toate felurile, nu-l putu face să-şi schimbe părerea. După aceea, maurul plecă atât de repede, încât Pelerinul îi pierdu urma, adâncit fiind în gânduri cu privire la cele ce vorbiseră. Atunci simţi o mare nelinişte interioară care-i stârni nemulţumire în suflet, deoarece i se părea că nu-şi făcuse datoria. Fu cuprins de mânie împotriva maurului, părându-i-se că greşise lăsând un maur să zică astfel de lucruri despre Stăpâna noastră, şi că trebuia să facă ceva pentru a-i apăra onoarea. Creştea în el dorinţa de a merge să-l caute pe maur şi să-i dea câteva lovituri de pumnal pentru cele spuse. Luptă mult cu această dorinţă, neştiind ce să facă. Maurul, care o luase înainte, îi spusese că merge într-un sat care era ceva mai încolo, aproape de drumul mare, fără a fi străbătut de acesta.

 

16.Aşadar, fiind obosit să tot chibzuiască la ce-ar fi mai bine de făcut şi neştiind ce cale să apuce, luă următoarea hotărâre: va lăsa catârul să meargă liber până la răscruce: dacă acesta o va lua spre sat, îl va căuta pe maur şi-şi va înfige pumnalul în el, iar dacă va urma drumul mare, îl va lăsa în pace. Şi aşa făcu. Dar, deşi satul nu era decât la treizeci-patruzeci de paşi depărtare, iar drumul care ducea la el era bun şi lat, Domnului nostru I-a plăcut ca drumul urmat de catâr să fie drumul mare, nu cel spre sat.

 

Ajuns într-un sat mare înainte de Monserrat , dori să-şi cumpere de acolo veşmintele cu care avea să plece în pelerinaj la Ierusalim. Îşi cumpără deci pânză de sac groasă şi foarte aspră, din care îşi făcu o haină lungă ce-i ajungea până la glezne. Îşi făcu rost de un toiag şi de o ploscă, atârnându-le de şaua catârului.

 

Îşi cumpără şi nişte opinci, dar nu încălţă decât una, nu de dragul de a nu fi în rând cu lumea, ci pentru că avea un picior înfăşat, care îl durea destul de tare. Şi în fiecare seară, deşi mergea călare, piciorul era umflat; de aceea socotea că e trebuincios să poarte încălţăminte în acel picior.

 

 

 

Istorisirea Pelerinului, nn. 13-16:

 

I /    

 

câteva informaţii despre viaţa lui Ignaţiu, după ce paraseşte casa părintească

a /

a luat deja hotărâre de a-şi schimba viaţa (anume a o dedica pocăinţei şi căutării lui Dzeu în mod radical)

 

Exemplu :

priveghere de noapte întreaga la sanctuarul Maicii Domnului la Aranzazu.

(la care a reuşit să convingă şi pe fratele său ca să-l însoţească).

Din ziua în care a părăsit casa părintească, s-a biciuit în fiecare noapte.

 

La Nawarreta – işi aminteste că ducele îi datora câţiva ducaţi se gândi că ar fi bine să-i ia înapoi

Chiar daca banii nu erau în trezorerie, ducele când a alflat despre cine e vorba, banii s-au găsit.

 

Reas.

Ignaţiu nu era un cetăţean obişnuit. Pentru un Loyola banii trebuiau să se găsească.

Primeşte totodată din partea ducelui oferta unei moşii bune, dar refuză la ea.

 

II /

Episodul cu maur

( maurii au fost musulmanii (arabi), convertiţi oarecum forţat la creştinizm ( şi de aceea de multe ori doar pe exterior datorită condiţiei de a putea rămâne în continuare în Spania , după căderea ultimului bastion musulman – Granada în anul 1492 )

 

Episodul arată 2 lucruri importante

 

1

mare imaturitate spirituală a lui Ignaţiu pe vremea aceea  ( de 3 ori în nr 14 AA însuşi Ignaţiu subliniază aceasta imaturitate)

a/      suflet încă orb, dar care avea mari dorinţe de a-I sluji Domnului în tot ce putea el cunoaşte

 

b/      în aceste gânduri [ de aface pocainta precum o făceau sfinţii ]  îşi afla toată consolarea,

         fără a privi încă la vreun lucru lăuntric, neştiind ce este nici smerenia, nici dragostea,

         nici răbdarea, şi nici discernământul pentru a cântări şi chibzui aceste virtuţi.

 

c/     Singura lui dorinţă era aceea de a înfăptui lucruri măreţe deoarece şi sfinţii făcuseră la fel

       pentru slava lui Dumnezeu , fără a ţine seama de nici o împrejurare ca atare.

 

Reas.

Această imaturitate, cu toate că plina de zel pentru a-i sluji radical lui Dzeu – se va manifesta în această discuţie cu maurul, iar mai ales în posibilitatea de a-l îndrepta la credinţa cea dreapta – cu forţa pumnalului.

 

În acest exemplu vedem – şi o altă imaturitate a lui Ignaţiu, anume a lăsa viaţa sau moartea unui  om la soarta comportamentului unui animal.

 

Desigur trebuie socotit contextul istoric. După perioada cruciadelor a existat o tradiţie, ca orice disputa teologică între cavaleri creştini şi musulmani se desfăşura cu apelare direct la arme şi nu atât la argumente teologice.

 

Sf. Ludovic, regele Franţei zicea la cavalerii săi , (citesc) – cu musulmanii nu se discută decât cu sabia.     Deci, trebuie să ţinem cont de acest context istoric în care Ignaţiu trăieşte. Această situaţie pe noi azi ne şochează şi scandalizează, dar în mentalitatea epocii lui Ignaţiu acest comportament nu a fost considerat straniu sau nepotrivit.

 

Şi totuşi, este vorba de omor sau cel puţin rănire gravă a unui om. Şi mai ales că motivul reacţiei lui Ignaţiu nu este în proporţie cu realitate, deoarece nici Ignaţiu nici maurul nu cunosteau suficient argumentele teologice pentru tema disputei lor.

 

Important, ca Ignaţiu nu primeşte de sus nici-o intervenţie iluminatoare din partea Spiritului Sfânt.

Ba mai mult, se află în mare ceaţa şi descumpănare :

 

obosit să tot chibzuiască la ce-ar fi mai bine de făcut şi neştiind ce cale să apuce, luă următoarea hotărâre: va lăsa catârul să meargă liber până la răscruce: dacă acesta o va lua spre sat, îl va căuta pe maur şi-şi va înfige pumnalul în el, iar dacă va urma drumul mare, îl va lăsa în pace.

 

Cu toate că hotărârea lui Ignaţiu – este naivă şi imatură (să lase catârului decizia cum se procedeze), Ignaţiu interpretează – acest eveniment ca un semn al milostivirii Providenţei asupra fie maurului (că nu a paţit nimic), dar şi asupră lui Ignaţiu, (că nu a apelat la armele şi la sânge, ceea ce ar fi putut provoca nişte probleme grave ale conştiinţei).

Domnului nostru I-a plăcut ca drumul urmat de catâr să fie drumul mare, nu cel spre sat.

 

2

umilinţa lui Ignaţiu, care se manifestă prin sinceritate şi transparenţa – prin faptul, că Ignaţiu povesteşte această situaţie atât de ruşinoasă pentru el (animalul fără minte îndrumă un om).

 

++++

 

nr 16 AA

schimbarea hainelor – ca semn exterior al evoluţiei interioare a lui Ignaţiu

 

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

 

1 Corint. 3, 1-9

1 Iar eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor [oameni] spirituali, ci ca unor [oameni] de carnea, ca unor copilaşi în Cristos. 2 V-am dat să beţi lapte, nu mâncare [solidă], pentru că încă nu [o] puteaţi [primi], ba nici acum nu puteţi 3 pentru că sunteţi încă [oameni] de carne. într-adevăr, când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteţi oare [oameni] de carne şi nu vă purtaţi în felul oamenilor? 4 Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu al lui Apolo”, nu sunteţi voi oameni? 5 Dar ce este Apolo? Sau ce este Paul? Nişte slujitori, fiecare după cum i-a dat Domnul, prin care aţi primit credinţa. 6 Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească,

7 aşa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, cel care face să crească.  8 Şi cel care plantează, şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va primi plata proprie după munca proprie. 9 Căci noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.

 

Exprimaţi-vă opinia