BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE: AUTOBIOGRAFIA SF. IGNAȚIU (3)
HOTĂRÂREA
10. Gândurile deşarte de mai înainte se pierdeau deja în uitare, gonite de dorinţele sfinte pe care le avea şi care i-au fost confirmate de o vizită din înalt astfel: într-o noapte pe când stătea treaz, a văzut limpede o imagine a Sfintei Fecioare cu Pruncul Isus şi a fost pătruns multă vreme de o mult prea mare consolare. A simţit un asemenea dezgust pentru viaţa din trecut, mai ales pentru plăcerile trupeşti, încât i se părea că i s-au şters din suflet toate imaginile întipărite în el. Astfel că din acea zi până în luna august 1553, când s-au scris acestea, n-a mai consimţit în nici un fel la ceva trupesc. Datorită acestei urmări, se poate socoti că a fost ceva de la Dumnezeu, chiar dacă el nu a îndrăznit să se pronunţe şi nu a spus nimic mai mult decât cele de mai sus. Fratele său precum şi toţi cei ai casei au observat din purtarea lui schimbarea lăuntrică ce avusese loc în sufletul său.
11. Însă el, fără a-i păsa de nimic altceva, persevera în lecturile şi hotărârile sale bune. Tot timpul pe care îl petrecea vorbind cu ai săi era oferit celor dumnezeieşti, făcându-le astfel bine sufleteşte. Întrucât citea cu o mare plăcere aceste cărţi, îi veni în gând să scrie pe scurt lucrurile cele mai însemnate din viaţa lui Cristos şi din vieţile sfinţilor. Deoarece putea să se ridice deja şi să umble prin casă, începu să scrie cu multă grijă o carte. Cartea va avea în jur de trei sute de pagini.
El scria cuvintele lui Cristos cu roşu, iar pe cele ale Sfintei Fecioare cu albastru. Hârtia era lucioasă şi liniată, iar scrisul era foarte frumos şi îngrijit. O parte din timp şi-o petrecea scriind, o parte rugându-se. Cea mai mare consolare a sa era să contemple cerul şi stelele, lucru pe care îl făcea deseori şi pentru mult timp, deoarece, în astfel de clipe, simţea un puternic imbold de a-L sluji pe Domnul nostru. Se gândea deseori la hotărârea lui şi ar fi dorit să fie deja vindecat pentru a putea porni la drum.
12. Gândindu-se la ce va face după întoarcerea de la Ierusalim pentru a duce mereu o viaţă de pocăinţă, îi trecu prin minte că ar fi mai bine să se retragă în mănăstirea certozină din Sevilla, fără a spune cine este, ca să nu fie prea mult luat în seamă, şi să nu mănânce decât ierburi. Mai mult, când alteori se gândea la pocăinţele pe care dorea să le facă umblând prin lume, dorinţa lui de a intra în mănăstire se răcea, pentru că se temea că acolo nu va putea da frâu liber urii pe care o nutrea faţă de sine însuşi. Cu toate acestea, rugă pe un slujitor al casei, care mergea la Burgos, să se intereseze de regula mănăstirii, iar cele aflate de la el i-au plăcut. Dar din motivul pomenit mai sus şi deoarece era absorbit de călătoria pe care avea de gând să o întreprindă cât de curând, nu-i mai dădu mare însemnătate, întrucât urma să se ocupe de acest lucru abia la întoarcere. Acum, simţindu-se întrucâtva în putere, socoti că sosise vremea să pornească la drum şi îi zise fratelui său: „Domnule, ştiţi că ducele de Nájera a aflat că m-am însănătoşit. Ar fi bine să merg la Navarrete”. (Ducele se afla atunci acolo.)
Fratele lui şi unii dintre ai casei bănuiau că are de gând să facă mari schimbări în felul său de viaţă. Fratele său îl purtă dintr-o cameră într-alta şi, foarte mişcat, îl rugă să nu meargă la pierzare şi să ţină seamă de nădejdea pe care şi-o punea lumea în el, să se gândească la ce ar putea deveni, şi cu alte asemenea cuvinte căuta să-l abată de la dorinţa cea bună pe care o avea. Dar el răspunse în aşa fel încât, fără a se îndepărta de adevăr – deoarece era foarte scrupulos în această privinţă – reuşi să scape de fratele său.
HOTĂRÂREA
Țelul și mijloacele
„În orice alegere bună, atât cât ţine de noi, intenţia noastră trebuie să fie simplă, privind numai la menirea pentru care am fost creaţi, şi anume pentru lauda lui Dumnezeu, Domnul nostru şi pentru mântuirea sufletului nostru; şi astfel, orice am alege, trebuie să ne fie de ajutor pentru a împlini menirea pentru care am fost creaţi, fără a urmări şi a dirija scopul spre mijloc, ci mijlocul spre scop.”
[Exerciții Spirituale, 169]
„Așadar, cu bune intenții, îi părea că ar trebui să măsoare sfințenia cu austeritate, astfel încât cel care a făcut o penitență mai austeră, ar fi în fața lui Dumnezeu, Domnul Nostru, cel mai sfânt.”
(Giacomo Laínez)
Confirmarea
Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom rău sa facă fructe bune.
Orice pom care nu face fructe bune este tăiat şi aruncat în foc.
Așadar, îi veți recunoaște după roadele lor.
Mt 7,18-20
Vizita neașteptată, care îi dă o mare consolare lui Ignațiu, produce o creștere de credință, speranță și iubire. Vizită, care confirmă dorințele sale bune și care produce o schimbare vizibilă în el.
Contemplativ în acțiune
Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale,
luna și stelele pe care le-ai făcut,
mă întreb: „Ce este omul, că te gândești la el,
sau fiul omului, că-l iei în seamă?”
Ps 8,4-5
Este cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ.
Ignațiu, scufundat în contemplație, nu uită chemarea sa la a-l sluji pe Dumnezeu.
Atitudinea față de familie
„… pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar…”
Lc 10,41-42
Fratele lui mai mare se teme că viața lui Ignațiu eșuează.
El se teme de comentariile oamenilor.
Se teme că speranțele familiei puse în Ignațiu se pierd.
Pentru a răspunde preocupărilor exprimate de familie, Ignațiu are o atitudine evanghelică: decizia, curajul, dragostea de adevăr.
Ignațiu este decis să-şi realizeze progresiv idealul cu tenacitate și dăruire totală de sine.
Ignațiu îşi cunoaște calitățile. El știe că a reușit în lume: curtean, militar, prețuit de către superiori și respectat de către dușmani. Dar el vrea să-I slujească lui Dumnezeu.