BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (1)

Publicatla 24 January 2013

 


BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE:

 AUTOBIOGRAFIA SF. IGNAȚIU (1)

 

 

1. Până la vârsta de 26 de ani fu un om dedat deşertăciunilor lumii şi îşi găsea plăcerea mai ales în mânuirea armelor, cu o mare şi deşartă dorinţă de a dobândi faimă. Astfel, într-o zi, se găsea într-un castel asediat de francezi. Toţi camarazii lui, văzând limpede că era cu neputinţă să se mai apere, erau de părere că trebuie să se predea, în schimbul făgăduinţei că li se va cruţa viaţa; dar el i-a adus atâtea argumente comandantului castelului, încât l-a convins să ţină piept, împotriva părerii tuturor celorlalţi cavaleri; până la urmă şi aceştia s-au îmbărbătat datorită curajului şi strădaniilor lui. Când a sosit ziua în care se aşteptau la atacul cu tunurile, s-a spovedit la unul dintre tovarăşii lui de arme. Lupta dura deja de o bună bucată de vreme, când o ghiulea i-a sfărâmat de tot un picior; şi, cum ghiuleaua i-a trecut printre picioare, a fost rănit grav şi la celălalt picior.

2. După căderea lui, apărătorii castelului s-au predat imediat francezilor. Aceştia, după ce au cucerit cetatea, s-au purtat foarte bine cu rănitul, arătându-i respect şi prietenie. După o şedere de douăsprezece sau cincisprezece zile în Pamplona, l-au dus acasă cu o lectică. Deoarece se simţea foarte rău, au fost chemaţi din diferite locuri mai mulţi doctori şi chirurgi. Aceştia erau de părere că trebuia să-i rupă din nou piciorul şi să pună încă o dată oasele la locul lor, fie pentru că se prinseseră greşit de la început, fie pentru că se clintiseră de la locul lor în timpul drumului; căci, ziceau ei, oasele nefiind la locul lor, tămăduirea era cu neputinţă. Aşadar, s-a repetat acea măcelărire. În timpul acestei operaţii, ca şi în timpul tuturor celor pe care le-a îndurat sau avea să le îndure mai târziu, nu a scos nici un cuvânt şi nu şi-a arătat altfel durerea decât strângându-şi tare pumnii.

3. Totuşi se simţea din ce în ce mai rău, nu mai putea mânca şi apăruseră deja alte semne care, de obicei, prevestesc moartea. În preajma sărbătorii Sfântului Ioan, deoarece doctorii nu mai nădăjduiau în însănătoşire, l-au sfătuit să se spovedească. A primit ultimele taine în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul. Doctorii spuneau că dacă nu se va arăta vreo îmbunătăţire până la miezul nopţii, putea fi considerat mort. Bolnavul avusese dintotdeauna o evlavie deosebită faţă de Sfântul Petru şi, tocmai la miezul acelei nopţi, i-a plăcut lui Dumnezeu ca el să înceapă să se simtă mai bine; starea lui se îmbunătăţea atât de repede, încât după câteva zile doctorii socotiră că nu mai era ameninţat de moarte.

4. Oasele începuseră deja să se prindă; însă, sub un genunchi, un os era încălecat peste un altul, ieşind în afară atât de mult, încât din pricina lui piciorul era mai scurt, socotind că asta îl urâţea. Neputând suporta această sluţire, întrucât era hotărât să urmeze lumea, îi întrebă pe chirurgi dacă acest os putea fi tăiat. I-au răspuns că era cu putinţă, dar că suferinţele vor depăşi tot ceea ce îndurase până atunci deoarece era deja vindecat, iar operaţia ar dura mult. Cu toate acestea, el hotărî să se supună acestui martiriu, chiar dacă fratele lui mai mare îi spunea înspăimântat că el n-ar putea îndura o asemenea caznă. Rănitul însă suportă totul cu aceeaşi răbdare.

5. I-au tăiat carnea şi osul de prisos, căutând să afle diferite mijloace pentru ca piciorul să nu rămână prea scurt: l-au uns cu tot felul de alifii şi i-au întins piciorul cu nişte instrumente cu care l-au martirizat zile întregi.

 


 

Întrebări pe marginea Istorisirii Pelerinului, nn. 1-5:

  1. Începutul Istorisirii vieții Sf. Ignațiu poate fi citit în două feluri: viața lui de până la 26 ani dedată deșertăciunilor ne poate trimite cu gândul la haosul dinaintea creației primordiale (Gen 1, 1-2), când Domnul întocmește totul din nimic, inclusiv din nimicnicia noastră. Însă este posibil ca același paragraf să ne amintească și de întoarcerea Sf. Pavel în drumul său spre Damasc (Fapte 9 și 26). Care dintre aceste două lecturi se potrivește cel mai bine istorisirii vieții mele, așa cum doresc să i-o spun lui Dumnezeu și aproapelui? Cum eram „la început?” Care erau dorințele și deșertăciunile mele?
  2. De cele mai multe ori „cotiturile vieții” iau forma unei „rupturi” și oricât ar părea de incredibil, nu ruptura osului l-a durut cel mai tare pe Ignațiu. Nu ne dăm seama de consistența visurilor noastre decât atunci când se frâng și când credem că odată cu ele am pierdut însuși sensul vieții. În ce a constat această ruptură și această pierdere pentru Ignațiu? Dar în viața mea a existat un astfel de moment, eveniment sau etapă? Unde se situează ea: în trecut sau continuă și în prezent?
  3. Observ cum reacționează Ignațiu în fața acestui șoc: mai întâi, nu se gândește decât cum să depășească criza pentru a se întoarce la viața de dinainte; apoi asumă eventualitatea erorilor celorlalți în perspectiva din ce în ce mai sumbră a mutilării pe viață și chiar a morții; mai mult, chiar și credința manifestată în situațiile limită era mai mult o credință a timpului său, decât o credință a lui: Dumnezeu ca prim ajutor sau ultim ajutor în îndeplinirea voinței personale; în fine, observ până și spiritul de sacrificiu prin care suportă o nouă intervenție, de data aceasta estetică, pentru a putea să se întoarcă, dar deocamdată nu spre Dumnezeu, ci înapoi, adică la viața de dinainte. Iau aminte la inerția și inepția din aspirațiile, ambițiile și încăpățânările mele. Care sunt valorile după care-mi croiesc viața și câte au trecut prin baia Botezului?

Exprimaţi-vă opinia