Multe s-au schimbat în Biserică şi în societate din 1556,

anul când a murit Ignaţiu de Loyola. Conciliul din Trento nu

se încheiase încă, iar viaţa Bisericii Catolice se reorganiza

după principii riguroase în urma nefericitelor răni rezultate

din ruptura mai ales din Europa nordică. Lucrarea Sf. Ignaţiu

şi a tovarăşilor lui a fost providenţială şi foarte eficientă pentru

acea perioadă de recuperare a pierderilor. Ce fel de mesaj

pentru al treilea mileniu poate avea un sfânt care a trăit atât

de intens toate bătăliile timpului său?

Cred că există un mesaj de remarcat în mod deosebit

pe care Ignaţiu ni-l poate da: marea valoare a interiorităţii.

Înţeleg prin aceasta tot ceea ce are de a face cu sfera

inimii, cu intenţionalitatea profundă, cu deciziile luate din

interior. Aceasta este sfera de care vorbeşte Isus când îi

numeşte fericiţi pe cei săraci cu spiritul şi pe cei cu inima

curată (cf. Mt 5, 3; 8), când îi invită pe alţii să-L imite pe El, „Cel blând şi smerit din inimă” (Mt 11, 29), sau când identifică inima omului ca izvorul oricărei intenţii şi acţiuni (cf. Mt 15, 18-19). Sf. Ignaţiu, în Exerciţiile sale Spirituale, a adus o contribuţie decisivă pentru defrişarea, înţelegerea şi purificarea cărărilor inimii omului şi i-a dat Bisericii o „metodologie pentru hotărârea interioară” care se află la baza oricărui drum spiritual serios.

În ultimele decenii, mulţumită în parte studiilor istorice şi teologice ale multor iezuiţi, cunoaşterea şi aprecierea Exerciţiilor în textul lor original a crescut şi mulţi simt atracţia acestei şcoli de rugăciune, acestei cărări a inimii. De fiecare dată când iezuiţii vorbesc de provocările viitorului, multiplele opinii şi viziuni care rezultă din pluralismul trăit al iezuiţilor pe scena mondială a activităţii lor se adună ca prin minune când sunt confruntate cu mesajul Exerciţiilor şi cu forţa acestui instrument pastoral şi spiritual. Este foarte uşor de ajuns la un consens al iezuiţilor asupra eficienţei Exerciţiilor. Mai mult, datorită unei cunoaşteri şi iubiri faţă de Scriptură în creştere în Poporul lui Dumnezeu, căreia i s-a dat un impuls decisiv de către Conciliul Vatican al II-lea, relaţia strânsă între dinamica din paginile Bibliei şi drumul spiritual propus de Sf. Ignaţiu se vede cu mai multă claritate. Este un drum de convertire, de schimbare de perspectivă mentală care priveşte în mod special spre figura lui Cristos, contemplat în viaţa Lui, aşa cum a trăit-o concret, cu entuziasmul de a predica Împărăţia şi cu umilinţa şi încercările pe care le-a dus cu fidelitate desăvârşită până la moartea Sa pe cruce.

Astăzi, creştinii simt cu putere că Cristos este drumul Bisericii şi al omenirii. După cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea în documentul său programatic pentru al treilea mileniu: „Să nu ne lăsăm seduşi de speranţa naivă că, în faţa marilor provocări ale timpurilor noastre, avem o formulă magică. Nu, nici o formulă nu ne va mântui, ci doar o Persoană şi siguranţa pe care acea Persoană ne-o dă: Sunt cu voi!” (Novo millennio ineunte, n. 29). Astfel, programul pentru al treilea mileniu „se focalizează, în ultimă analiză, pe Cristos Însuşi – să cunoaştem, să iubim şi să imităm, să trăim viaţa trinitară în El, şi cu El să transformăm istoria până la împlinirea ei în Ierusalimul ceresc”. Tocmai acest mesaj Sf. Ignaţiu ne învaţă să ni-l facem propriu şi să-l integrăm în vieţile noastre cu Exerciţiile Spirituale.

Aş dori să adaug, din experienţa mea de mai bine de douăzeci de ani ca episcop al unei mari dieceze, că Exerciţiile nu ajută doar la schimbarea inimii unor indivizi, ci sunt şi un instrument pastoral concret pentru drumul unei biserici locale. Un episcop care se hotărăşte să-i propună diecezei lui un drum inspirat de dinamica Exerciţiilor va experimenta ce mare impuls poate veni din acest foarte bogat izvor de viaţă spirituală. Pe de altă parte, apare tot mai clar că viitorul drum al Bisericii trebuie să se concentreze înainte de toate pe schimbarea inimilor; faptele de dreptate şi caritate de care lumea are atâta nevoie pot veni doar dintr-o astfel de schimbare. Şi teologia se va focaliza mai mult pe regândirea categoriilor moştenite din cercetarea secolelor trecute, accentuând valoarea atitudinilor interioare de credinţă, speranţă şi iubire. Prin urmare, văd o funcţie providenţială în „redescoperirea” Exerciţiilor ca fundamentala contribuţie a Sf. Ignaţiu la viaţa Bisericii. Cu ajutorul lor în multele lor aplicări personale şi comunitare, forţa spirituală a lui Ignaţiu de Loyola le va vorbi în continuare generaţiilor viitoare într-o limbă accesibilă, pentru că e aproape de experienţa lor zilnică.

Nu vreau să închei fără să menţionez încă o contribuţie importantă pe care Ignaţiu a adus-o spiritualităţii timpului nostru. Este iubirea lui pentru Ierusalim. Chiar din momentul convertirii lui la Loyola, a ţinut la propunerea nu doar de a merge acolo ca pelerin, ci de a rămâne acolo să se roage şi să ajute suflete. Când în cele din urmă a ajuns acolo în 1523, nu a putut rămâne, dar a perseverat în hotărârea lui de a se reîntoarce şi poate de a rămâne acolo. Şi-a menţinut hotărârea chiar şi după 1538, când devenise clar că drumul acolo ar fi imposibil şi astfel el şi tovarăşii săi s-au prezentat Papei şi s-au pus la dispoziţia lui. Şi încă într-o scrisoare scrisă cu zece zile înainte de moartea sa, a vorbit despre Ierusalim ca despre un loc unde spera să aibă o casă a Societăţii. A înţeles semnificaţia poziţiei centrale a Ierusalimului pentru istoria lumii; el continuă să ne amintească tuturor acest lucru.

Exprimaţi-vă opinia