Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 5. Pe temelia apostolilor. Biserica în dimensiunea sa ierarhică
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Continuăm catehezele noastre asupra documentelor Conciliului al II-lea din Vatican, comentând constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen gentium). După ce am prezentat-o ca popor al lui Dumnezeu, astăzi analizăm forma sa ierarhică.
Biserica Catolică îşi are temelia în apostoli, voiţi de Cristos ca stâlpi vii ai Trupului său mistic, şi posedă o dimensiune ierarhică ce acţionează în slujba unităţii, a misiunii şi a sfinţirii tuturor membrelor sale. Acest Ordin sacru este întemeiat permanent pe apostoli (cf. Ef 2,20; Ap 21,14), ca martori autoritari ai învierii lui Isus (cf. Fap 1,22; 1Cor 15,7) şi trimişi de Domnul însuşi în misiune în lume (cf. Mc 16,15; Mt 28,19). Întrucât apostolii sunt chemaţi să păzească fidel învăţătura mântuitoare a Învăţătorului (cf. 2Tim 1,13-14), ei transmit slujirea lor oamenilor care, până la întoarcerea lui Cristos, continuă să sfinţească, să conducă şi să instruiască Biserica “prin succesorii lor în misiunea pastorală” (CBC, nr. 857).
Această succesiune apostolică, întemeiată în Evanghelie şi în Tradiţie, este aprofundată în capitolul al III-lea din Lumen gentium, intitulat “Constituţia ierarhică a Bisericii şi în special a episcopatului“. Conciliul învaţă că structura ierarhică nu este o construcţie umană, care serveşte organizării interne a Bisericii drept corp social (cf. LG, 8), ci o instituţie divină menită să perpetueze misiunea dată de Cristos apostolilor până la sfârşitul timpurilor.
Faptul că această temă este abordată în capitolul al III-lea, după ce în primele două s-a contemplat adevărata esenţă a Bisericii (cf. Acta Synodalia III/1, 209-210), nu implică faptul că această constituţia ierarhică este un element succesiv faţă de poporul lui Dumnezeu: aşa cum notează decretul Ad gentes, “Apostolii au fost simultan sămânţa noului Israel şi originea ierarhiei sacre” (nr. 5), drept comunitate a celor răscumpăraţi prin Paştele lui Cristos, stabilită ca mijloc de mântuire pentru lume.
Pentru a înţelege intenţia conciliului, este util să citim cu atenţie titlul capitolului al III-lea din Lumen gentium, care explică structura fundamentală a Bisericii, primită de la Dumnezeu Tatăl prin Fiul şi desăvârşită prin revărsarea Duhului Sfânt. Părinţii conciliari nu au dorit să prezinte elementele instituţionale ale Bisericii, aşa cum ar putea sugera substantivul “constituţie” dacă ar fi înţeles în sens modern. Documentul se concentrează în schimb asupra “preoţiei ministeriale sau ierarhice”, care diferă “în esenţă şi nu numai în grad” de preoţia comună a credincioşilor, amintind că acestea sunt “ordonate una faţă de cealaltă, întrucât ambele, fiecare în felul său propriu, sunt părtaşe de unica preoţie a lui Cristos” (LG, 10). Prin urmare, conciliul se ocupă de slujirea care este transmisă bărbaţilor învestiţi cu sacra potestas (cf. LG, 18) pentru slujirea în Biserică: se concentrează îndeosebi asupra episcopatului (LG, 18-27), apoi asupra prezbiteratului (LG, 28) şi asupra diaconatului (LG, 29) ca grade ale unicului sacrament al Preoţiei.
Cu adjectivul “ierarhic”, aşadar, conciliul vrea să indice originea sacră a slujirii apostolice în acţiunea lui Isus, Bunul Păstor, precum şi raporturile sale interne. Episcopii, în primul rând, şi prin ei preoţii şi diaconii, au primit îndatoriri (în latină, munera) care îi pun în slujba “tuturor celor care aparţin poporului lui Dumnezeu”, astfel încât “să tindă liber şi ordonat spre acelaşi scop şi să ajungă la mântuire” (LG, 18).
Lumen gentium aminteşte de mai multe ori şi în mod eficient caracterul colegial şi comunional al acestei misiuni apostolice, reafirmând că “funcţia pe care Domnul a încredinţat-o păstorilor poporului său este o adevărată slujire, care în Sfânta Scriptură este numită în mod semnificativ «diakonia», adică slujire” (LG, 24). Putem înţelege atunci de ce Sfântul Paul al VI-lea a prezentat ierarhia ca o realitate “născută din caritatea lui Cristos, pentru a îndeplini, a răspândi şi a garanta transmiterea intactă şi rodnică a tezaurului de credinţă, de exemple, de precepte, de carisme, lăsat de Cristos Bisericii sale” (Alloc., 14 septembrie 1964, în Acta Synodalia III/1, 147).
Iubiţi surori şi fraţi, să-l rugăm pe Domnul să trimită Bisericii sale slujitori care să fie înflăcăraţi de caritate evanghelică, dedicaţi binelui tuturor celor botezaţi şi misionari curajoşi în fiecare parte a lumii.
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro