Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 4. Biserica, popor sacerdotal şi profetic
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Astăzi aş vrea să mă opresc tot asupra celui de-al doilea capitol al constituţiei conciliare Lumen gentium (LG), dedicată Bisericii ca popor al lui Dumnezeu.
Poporul mesianic (LG, 9) primeşte de la Cristos participarea la lucrarea sacerdotală, profetică şi regală prin care se realizează misiunea sa mântuitoare. Părinţii conciliari învaţă că Domnul Isus a instituit, prin noua şi veşnica Alianţă, o împărăţie de preoţi, constituindu-i pe discipolii săi într-o “preoţie regească” (1Pt 2,9; cf. 1Pt 2,5; Ap 1,6). Această preoţie comună a credincioşilor este dăruită prin Botez, care ne abilitează să aducem cult lui Dumnezeu în duh şi adevăr şi să “mărturisim public credinţa primită de la Dumnezeu prin Biserică” (LG, 11). În afară de asta, prin sacramentul Mirului sau Confirmaţiunii, toţi cei botezaţi “sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică, sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi prin aceasta au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos” (ibid.). Această consacrare stă la rădăcina misiunii comune care uneşte slujitorii hirotoniţi şi credincioşii laici.
În acest sens, Papa Francisc a afirmat astfel: “A privi la poporul lui Dumnezeu înseamnă a ne aminti că toţi în Biserică intrăm ca laici. Primul sacrament, cel care pecetluieşte pentru totdeauna identitatea noastră, şi de care ar trebuie să fim mereu orgolioşi, este botezul. Prin el şi cu ungerea Duhului Sfânt, (credincioşii) «sunt consacraţi pentru a forma un templu spiritual şi o preoţie sfântă» (Lumen gentium, nr. 10), astfel încât toţi formăm sfântul popor credincios al lui Dumnezeu” (Scrisoare către preşedintele Comisiei Pontificale pentru America Latină, 19 martie 2016).
Exercitarea preoţiei regale are loc în multe feluri, toate având ca scop sfinţirea noastră, înainte de toate participând la oferirea Euharistiei. Prin rugăciune, asceză şi caritate activă, mărturisim astfel o viaţă reînnoită de harul lui Dumnezeu (cf. LG, 10). După cum sintetizează conciliul, “natura sacră şi structurată organic a comunităţii sacerdotale se manifestă în fapt prin sacramente şi virtuţi” (LG, 11).
Părinţii conciliari ne învaţă apoi că poporul sfânt al lui Dumnezeu este părtaş şi de misiunea profetică a lui Cristos (cf. LG, 12). În acest context, ei introduc tema importantă a simţului credinţei şi a consensului credincioşilor. Comisia Doctrinară a conciliului a precizat că acest sensus fidei “este ca o facultate a întregii Biserici, graţie căreia ea recunoaşte în credinţa sa revelaţia transmisă, distingând între adevărat şi fals în chestiuni de credinţă şi, în acelaşi timp, pătrunde în ea mai profund şi o aplică mai deplin în viaţă” (cf. Acta Synodalia, III/1, 199). Simţul credinţei aparţine, aşadar, fiecărui credincios nu ca titlu propriu, ci ca membri ai poporului lui Dumnezeu în ansamblul său.
Lumen gentium concentrează atenţia asupra acestui ultim aspect şi îl pune în relaţie cu infailibilitatea Bisericii, de care este legată, slujind-o, cea a pontifului roman. “Totalitatea credincioşilor, care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20.27), nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţământul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când, de la episcopi până la ultimii credincioşi laici îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri” (LG, 12). Biserica, aşadar, ca o comuniune a credincioşilor care îi include în mod evident pe păstori, nu poate greşi în credinţă: organul acestei proprietăţi a sale, întemeiat pe ungerea Duhului Sfânt, este simţul supranatural al credinţei întregului popor al lui Dumnezeu, care se manifestă în consensul credincioşilor. Din această unitate, pe care Magisteriul eclezial o păzeşte, rezultă că fiecare botezat este subiect activ al evanghelizării, chemat să dea mărturie coerentă despre Cristos conform darului profetic pe care Domnul îl insuflă în întreaga sa Biserică.
Duhul Sfânt, care vine la noi de la Isus Înviat, împarte de fapt “credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii” (LG, 12). O demonstraţie unică a acestei vitalităţi carismatice este oferită de viaţa consacrată, care încolţeşte şi înfloreşte continuu prin lucrarea harului. Şi formele asociative ecleziale sunt exemplu luminos al varietăţii şi al rodniciei roadelor spirituale pentru edificarea poporului lui Dumnezeu.
Preaiubiţilor, să retrezim în noi conştiinţa şi recunoştinţa de a fi primit darul de a face parte din poporul lui Dumnezeu; precum şi responsabilitatea pe care aceasta o implică.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro