Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 2. Biserica, realitate vizibilă şi spirituală
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Astăzi continuăm aprofundarea noastră asupra constituţiei conciliare Lumen gentium, constituţia dogmatică despre Biserică.
În primul capitol, acolo unde se intenţionează mai ales să se răspundă la întrebarea ce este Biserica, aceasta este descrisă ca “o realitate complexă” (nr. 8). Acum ne întrebăm: în ce constă această complexitate? Unii ar putea răspunde că Biserica este complexă pentru că este “complicată” şi, prin urmare, dificil de explicat; alţii ar putea crede că complexitatea sa derivă din faptul că este o instituţie cu o istorie de două mii de ani, cu caracteristici diferite de orice alt grup social sau religios. În limba latină, însă, cuvântul “complex” indică mai degrabă unirea ordonată a diferitelor aspecte sau dimensiuni în cadrul aceleiaşi realităţi. Din acest motiv, Lumen gentium poate afirma că Biserica este un organism bine structurat, în care dimensiunea umană şi cea divină coexistă, fără separare fără amestecare.
Prima dimensiune este imediat perceptibilă, întrucât Biserica este o comunitate de bărbaţi şi femei care împărtăşesc bucuria şi truda de a fi creştini, cu calităţile şi defectele lor, vestind Evanghelia şi devenind semn al prezenţei lui Cristos care ne însoţeşte pe drumul vieţii. Totuşi, acest aspect – care se manifestă şi în organizarea instituţională – nu este suficient pentru a descrie adevărata natură a Bisericii, deoarece posedă şi o dimensiune divină. Aceasta din urmă nu constă într-o perfecţiune ideală sau într-o superioritate spirituală a membrilor săi, ci în faptul că Biserica este generată de planul de iubire al lui Dumnezeu pentru omenire, realizat în Cristos. De aceea, Biserica este în acelaşi timp comunitate pământească şi trup mistic al lui Cristos, adunare vizibilă şi mister spiritual, realitate prezentă în istorie şi popor în pelerinaj spre cer (LG, 8; CCC, 771).
Dimensiunea umană şi cea divină se integrează armonios, fără ca una să se suprapună peste cealaltă; astfel, Biserica trăieşte în acest paradox: este o realitate umană şi divină în acelaşi timp, care îl primeşte pe omul păcătos şi îl conduce la Dumnezeu.
Pentru a ilumina această condiţie eclezială, Lumen gentium face trimitere la viaţa lui Cristos. De fapt, cei care l-au întâlnit pe Isus pe drumurile Palestinei au experimentat umanitatea sa, ochii săi, mâinile sale, sunetul vocii sale. Cei care au ales să-l urmeze au fost mişcaţi tocmai de experienţa privirii sale ospitaliere, de atingerea mâinilor sale binecuvântătoare, de cuvintele sale de eliberare şi de vindecare. În acelaşi timp, însă, urmându-l pe acel Om, discipolii s-au deschis la întâlnirea cu Dumnezeu. De fapt, trupul lui Cristos, chipul său, gesturile sale şi cuvintele sale îl manifestă în mod vizibil pe Dumnezeul invizibil.
În lumina realităţii lui Isus, ne putem întoarce acum la Biserică: atunci când o privim de aproape, descoperim în ea o dimensiune umană formată din persoane concrete, care uneori manifestă frumuseţea Evangheliei, iar alteori trudesc şi greşesc ca toţi ceilalţi. Totuşi, tocmai prin membrii ei şi prin aspectele sale pământeşti limitate, se manifestă prezenţa lui Cristos şi acţiunea sa de mântuire. După cum spunea Benedict al XVI-lea, nu există opoziţie între Evanghelie şi instituţie, dimpotrivă, structurile Bisericii servesc tocmai la “realizarea şi concretizarea Evangheliei în timpul nostru” (Discurs adresat episcopilor din Elveţia, 9 noiembrie 2006). Nu există o Biserică ideală şi pură, separată de pământ, ci numai unica Biserică a lui Cristos, întrupată în istorie.
În asta constă sfinţenia Bisericii: în faptul că Cristos locuieşte în ea şi continuă să se dăruiască prin micimea şi fragilitatea membrilor săi. Contemplând acest miracol peren care se întâmplă în ea, înţelegem “metoda lui Dumnezeu”: el se face vizibil prin slăbiciunea creaturilor, continuând să se manifeste şi să acţioneze. Din acest motiv, Papa Francisc, în Evangelii gaudium, îndeamnă pe toţi să înveţe “să-şi scoată sandalele în faţa pământului sacru al celuilalt (cf. Ex 3,5)” (nr. 169). Aceasta ne face capabili şi astăzi să construim Biserica: nu numai organizând formele sale vizibile, ci construind acel edificiu spiritual care este trupul lui Cristos, prin comuniunea şi caritatea dintre noi.
Caritatea, de fapt, generează în mod constant prezenţa Celui Înviat. “Să dea cerul – afirma Sfântul Augustin – ca toţi să se concentreze numai asupra carităţii: numai ea, de fapt, învinge toate lucrurile, iar fără ea toate lucrurile nu valorează nimic; oriunde se găseşte ea, atrage toate la sine” (Serm. 354,6,6).
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro