Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Constituţia dogmatică Dei Verbum. 4. Sfânta Scriptură: Cuvânt al lui Dumnezeu în cuvinte umane
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Constituţia conciliară Dei Verbum, asupra căreia am reflectat în ultimele săptămâni, indică Sfânta Scriptură, citită în Tradiţia vie a Bisericii, ca un spaţiu privilegiat de întâlnire în care Dumnezeu continuă să vorbească bărbaţilor şi femeilor din toate timpurile, pentru ca, ascultându-l, să-l cunoască şi să-l iubească. Totuşi textele biblice nu au fost scrise într-un limbaj ceresc sau supraomenesc. De fapt, după cum ne învaţă realitatea cotidiană, două persoane care vorbesc limbi diferite nu se pot înţelege, nu pot intra în dialog, nu reuşesc să stabilească o relaţie. În unele cazuri, a te face înţeles de celălalt este un prim act de iubire. Din acest motiv, Dumnezeu alege să vorbească folosind limbaje umane şi astfel diferiţi autori, inspiraţi de Duhul Sfânt, au redactat textele Sfintei Scripturi. După cum aminteşte documentul conciliar, “cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbaje umane, au devenit asemenea graiului omenesc, aşa cum Cuvântul Tatălui veşnic, luând asupra sa slăbiciunile naturii umane, s-a făcut asemenea omului” (DV, 13). Aşadar, nu numai în conţinuturile sale, ci şi în limbajul său, Scriptura revelează condescendenţa milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni şi dorinţa sa de a se apropia de ei.
De-a lungul istoriei Bisericii, a fost studiată relaţia dintre Autorul divin şi autorii umani ai textelor sacre. Timp de mai multe secole, mulţi teologi s-au preocupat de apărarea inspiraţiei divine a Sfintei Scripturi, considerându-i aproape pe autorii umani numai nişte instrumente pasive ale Duhului Sfânt. În vremuri mai recente, reflecţia a reevaluat contribuţia hagiografilor în redactarea textelor sacre, până în punctul în care documentul conciliar vorbeşte despre Dumnezeu ca principalul “autor” al Sfintei Scripturi, dar îi numeşte şi pe hagiografi “adevăraţi autori” ai cărţilor sacre (cf. DV, 11). După cum observa un exeget perspicace din secolul trecut, “a coborî operaţiunea umană la aceea a unui simplu copist nu înseamnă a glorifica operaţiunea divină”[1]. Dumnezeu nu mortifică niciodată fiinţa umană şi potenţialul său!
Dacă Scriptura este cuvânt al lui Dumnezeu exprimat în cuvinte umane, orice abordare a acesteia care neglijează sau neagă oricare dintre aceste două dimensiuni este incompletă. Rezultă că o interpretare corectă a textelor sacre nu poate ignora contextul istoric în care s-au dezvoltat şi formele literare folosite; într-adevăr, abandonarea studiului cuvintelor umane pe care Dumnezeu le-a folosit riscă să ducă la interpretări fundamentaliste sau spiritualiste ale Scripturii care îi trădează sensul. Acest principiu se aplică şi vestirii Cuvântului lui Dumnezeu: dacă pierde contactul cu realitatea, cu speranţele şi suferinţele oamenilor, dacă foloseşte un limbaj incomprehensibil, mai puţin comunicativ sau anacronic, este ineficientă. În fiecare epocă, Biserica este chemată să repropună Cuvântul lui Dumnezeu într-un limbaj capabil să se întrupeze în istorie şi să ajungă la inimi. După cum a amintit Papa Francisc, “de fiecare dată când căutăm să ne întoarcem la izvor şi să recuperăm prospeţimea originară a evangheliei, apar noi căi, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificaţie reînnoită pentru lumea actuală”[2].
La fel de reductivă, pe de altă parte, este o lectură a Scripturii care neglijează originea sa divină şi ajunge să o înţeleagă ca pe o simplă învăţătură umană, ca pe ceva ce trebuie studiat pur şi simplu dintr-un punct de vedere tehnic sau ca “un text exclusiv din trecut”[3]. Mai degrabă, mai ales atunci când este proclamată în contextul liturgiei, Scriptura intenţionează să vorbească credincioşilor de astăzi, să atingă viaţa lor prezentă cu problemele sale, să lumineze paşii care trebuie făcuţi şi deciziile care trebuie luate. Acest lucru devine posibil numai atunci când credinciosul citeşte şi interpretează textele sacre sub călăuzirea aceluiaşi Duh care le-a inspirat (cf. DV, 12).
În acest sens, Scriptura slujeşte la alimentarea vieţii şi a carităţii credincioşilor, aşa cum aminteşte Sfântul Augustin: “Cine crede că a înţeles Scripturile divine […], dacă prin această înţelegere nu reuşeşte să ridice edificiul acestei duble carităţi, a lui Dumnezeu şi a aproapelui, nu le-a înţeles încă”[4]. Originea divină a Scripturii ne aminteşte, de asemenea, că evanghelia, încredinţată mărturiei celor botezaţi, deşi îmbrăţişează toate dimensiunile vieţii şi ale realităţii, le transcende: nu poate fi redusă la un simplu mesaj filantropic sau social, ci este proclamarea plină de bucurie a vieţii depline şi veşnice pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o în Isus.
Iubi fraţi şi surori, să-i mulţumim Domnului pentru că, în bunătatea sa, nu lasă ca vieţii noastre să-i lipsească hrana esenţială a Cuvântului său şi să ne rugăm ca ale noastre cuvinte, şi cu atât mai mult viaţa noastră, să nu întunece iubirea lui Dumnezeu care este relatată în ele.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro