Joi, 4 decembrie 2025
Ss. Ioan Damaschin, pr. înv. *; Varvara, fc. m.; Fer. Adolf Kolping
Matei 7,21: “Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri.”
Isus nu condamnă cuvântul, ci goliciunea lui. În spatele acestui verset se află drama omului religios care poate vorbi despre Dumnezeu fără a-L lăsa să-i atingă viața. Cuvintele pot crea iluzia apropierii, dar inima rămâne neatinsă, neconvertită.
Voința lui Dumnezeu nu e un set extern de reguli, ci invitația de a intra în dinamica iubirii trinitare. A împlini voința Tatălui înseamnă a lăsa ca Duhul Sfânt să modeleze în mine chipul lui Cristos, până când reacțiile, prioritățile, tăcerile, iertările, suferințele și bucuriile mele devin transparențe ale Lui.
Nu intră în Împărăție oricine zice “Doamne, Doamne”, pentru că Împărăția nu se deschide prin pronunție, ci prin asemănare. Cerul nu poate primi ceea ce nu are chip de cer. A intra în Împărăție înseamnă a lăsa ca voința Tatălui să devină respirația sufletului. Dacă am trăit în voința Tatălui, atunci viața de dincolo nu face decât să continue ceea ce a început deja în mine: comuniunea.
Unde simt că voința mea intra în conflict cu voința lui Dumnezeu?
Rugăciune:
“Învaţă-mă să fac voia ta, căci tu eşti Dumnezeul meu!
Duhul tău cel bun mă va călăuzi către pământul drept.
De dragul numelui tău, Doamne, îmi vei da viaţă.
În dreptatea ta, vei scoate sufletul meu din strâmtorare!”
(Psalmul 143, 10-11)
