Monseniorul Piero Coda, secretarul Comisiei Teologice, explică faptul că teologia, confruntată cu fenomenul utilizării tot mai mari a inteligenţei artificiale, este direct implicată: “Nu este vorba numai de a cere respectarea şi promovarea criteriilor etice indispensabile cărora trebuie să se supună orice acţiune umană pentru a fi în conformitate cu demnitatea infinită a persoanei, ci şi de a pune întrebarea şi de a orienta răspunsul cu privire la noul mediu în care trăim şi gândim”.
A vorbi cu Monseniorul Piero Coda despre IA, Inteligenţa Artificială, este ca şi cum am face o călătorie surprinzătoare pentru a descoperi adevărata esenţă a omului, confruntându-ne cu o revoluţie tehnologică constantă care pune în discuţie însăşi înţelegerea de sine. Perspectiva sa teologică – este secretarul general al Comisiei Teologice Internaţionale – îl conduce la afirmaţia că “teologia, confruntată cu fenomenul presant al fenomenului utilizării tot mai mari a IA, este direct implicată: pentru că ne confruntăm, fără îndoială – aşa cum repetă neobosit Leon al XIV-lea – cu ceva într-adevăr nou şi urgent, de o amploare enormă şi cu un deznodământ încă nehotărât, în istoria omenirii şi, să fim clari, a cosmosului”.
Care este aspectul cel mai evident al tuturor acestora?
Este acela, indispensabil, pe care teologia, ca înţelegere critică a credinţei, este chemată să îl ofere. Şi se referă la discernământul semnificaţiei şi implicaţiilor utilizării IA în promovarea binelui autentic şi integral al fiecărei persoane şi al întregii societăţi. Cu alte cuvinte, este vorba de a interpreta şi a evalua inovaţiilor promovate de IA în lumina lui Cristos “răstignit şi înviat” – aşa cum scrie Conciliul al II-lea din Vatican în Gaudium et spes. Aşadar, nu numai al lui Cristos care a înviat “odată pentru totdeauna”, ci, tocmai din acest motiv, care continuă să învie în Trupul său viu, format de cei în care acţionează însăşi viaţa sa, călăuzind şi orientând cu forţa Duhului său, conform planului de iubire al lui Dumnezeu, transformarea lumii până când aceasta ajunge la împlinirea sa gratuită în Împărăţia cerurilor.
Şi apoi?
Nu este vorba numai de a face apel la respectarea şi promovarea criteriilor etice indispensabile cărora trebuie să se supună orice acţiune umană pentru a fi în conformitate cu demnitatea infinită a persoanei, ci şi de a pune întrebarea şi de a orienta răspunsul cu privire la calitatea noului mediu de exercitare a vieţii, a gândirii, a întâlnirii şi acţiunii la crearea căruia IA contribuie decisiv, dar nu suficient în sine. Dar cu atât mai mult, şi – aş spune – în primul rând şi radical, teologia nu poate să nu interpeleze critic conştiinţa umană cu întrebarea crucială pe care o ridică însăşi utilizarea termenului “inteligenţă artificială”: ce este inteligenţa?
Putem vorbi în mod pertinent despre o inteligenţă care este artificială? Aici se află punctul crucial. După cum a subliniat Éric Salobir acum câţiva ani, însăşi denumirea de “inteligenţă artificială” apare de fapt marcată de un “păcat originar”: pentru că este “un nume de botez în care coexistă un sens tehnic şi o semnificaţie mitică”. Papa Francisc a reiterat acest lucru în mesajul său pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale de anul trecut: “Însăşi utilizarea cuvântului «inteligenţă»” cu referire la IA – a scris el – “este înşelătoare”.
Mulţi experţi susţin că, într-un viitor nu chiar atât de scurt, dar sigur, IA va ajunge să modifice profund înţelegerea pe care omul o are despre sine: în opinia dumneavoastră, ar putea această posibilitate să compromită căutarea lui Dumnezeu din partea omului, ar putea face nearmonic şi raportul pe care acelaşi om îl are cu semenii săi şi cu Creaţia?
Pericolul există, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu fiecare cucerire pozitivă pe care fiinţa umană o obţine în aventura în care a plasat-o Dumnezeu. Şi în definitiv, încă o dată, totul constă în a ceda ispitei idolatriei: adică în a ne prosterna în faţa “viţelului de aur” pe care l-am construit cu propriile noastre mâini. Aceasta este ispita radicală. Deja cu câţiva ani în urmă, cu o intuiţie perspicace, un fizician – şi comunicator ştiinţific de nivel înalt – precum Piero Pasolini a scris lapidar că “în ziua în care omenirea în ansamblu îşi va pierde conştientizarea propriului proces de transcendenţă care îi condiţionează acţiunile şi aspiraţiile la ceva – Cineva – dincolo de ea însăşi, s-ar afla la începutul procesului său de degradare şi de destrămare”.
Toate acestea ar trebui să ne provoace profund…
Acum, tocmai acest pericol pernicios şi chiar fatal, ale cărui consecinţe tragice, din păcate, nu putem să nu le putem constata zi de zi pe pielea, ba chiar în carnea vie a celor mai fragili şi mai slabi – care, aşa cum ne spune Leon al XIV-lea în Dilexi te, este însăşi carnea lui Cristos – nu poate să nu ne provoace să trăim cu viziune şi responsabilitate resursa extraordinară şi inepuizabilă care se eliberează, cum ar spune Antonio Rosmini, “din măruntaiele Revelaţiei”.
Henri Bergson a intuit acest lucru în prima jumătate a secolului trecut în lucrarea sa Les deux sources de la morale et de la religion. Chiar şi luând în considerare nivelul dezvoltării tehnologice din vremea sa – şi care astăzi, datorită IA, a fost împins la limite anterior de neimaginat – filozoful scria: “Natura, înzestrându-ne cu o inteligenţă esenţialmente creativă, ne-a pregătit o anumită extindere”, iar “maşinile”, rodul ingeniozităţii umane, “au ajuns să dea organismului nostru o extindere atât de vastă şi o putere atât de formidabilă, atât de disproporţionată faţă de dimensiunea sa” încât “în acest corp incomensurabil mărit, sufletul rămâne ceea ce a fost, acum prea mic pentru a-l umple, prea slab pentru a-l călăuzi”.
În definitiv, acest “supliment de suflet” este cel care ni se cere. Dar ni se cere pentru că ne-a fost dăruit gratuit şi este continuu dăruit din nou şi sporit de “Cristos răstignit şi înviat” care lucrează în inimile noastre şi în minţile noastre prin Duhul Sfânt.
Federico Piana
sursa:ercis.ro