Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. IV. Învierea lui Cristos şi provocările lumii actuale. 2. Învierea lui Cristos, răspuns la tristeţea fiinţei umane
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Şi bine aţi venit cu toţii!
Învierea lui Isus Cristos este un eveniment pe care nu încetăm niciodată să-l contemplăm şi să-l medităm şi, cu cât îl aprofundăm mai mult, cu atât suntem mai uimiţi, suntem atraşi, ca de o lumină insuportabilă şi în acelaşi timp captivantă. A fost o explozie de viaţă şi de bucurie care a schimbat sensul întregii realităţi, de la negativ la pozitiv; totuşi, nu s-a întâmplat într-un mod răsunător, cu atât mai puţin violent, ci mai degrabă într-un mod blând, ascuns, aproape umil.
Astăzi vom reflecta asupra modului în care învierea lui Cristos poate vindeca una dintre bolile timpului nostru: tristeţea. Invazivă şi răspândită, tristeţea însoţeşte zilele atâtor persoane. Este vorba de un sentiment de precaritate, uneori de profundă disperare, care invadează spaţiul interior şi care pare să prevaleze asupra oricărui elan de bucurie.
Tristeţea secătuieşte de sens şi vigoare viaţa, care devine ca o călătorie fără direcţie şi fără semnificaţie. Această experienţă atât de actuală ne trimite la celebra relatare din Evanghelia lui Luca (24,13-29) despre cei doi discipoli din Emaus. Ei, dezamăgiţi şi descurajaţi, părăsesc Ierusalimul, lăsând în urmă speranţele pe care şi le puseseră în Isus, care a fost răstignit şi îngropat. În primele sale replici, acest episod prezintă o paradigmă a tristeţii umane: sfârşitul unui scop asupra căruia s-au investit atâtea energii, distrugerea a ceea ce apărea esenţialul propriei vieţi. Speranţa a dispărut, dezolarea a pus stăpânire pe inimă. Totul a implodat într-un timp foarte scurt, între vineri şi sâmbătă, într-o succesiune dramatică de evenimente.
Paradoxul este cu adevărat emblematic: această tristă călătorie a înfrângerii şi a revenirii la cotidian are loc în aceeaşi zi a victoriei luminii, a Paştelui care a fost pe deplin consumat. Cei doi bărbaţi întorc spatele Golgotei, scenariului teribil al crucii încă gravat în ochii lor şi în inima lor. Totul pare pierdut. Trebuie să se întoarcă la viaţa de dinainte, păstrând un profil discret, sperând să nu fie recunoscuţi.
La un moment dat, un călător se apropie de cei doi discipoli, poate unul dintre numeroşii pelerini care au fost la Ierusalim de Paşte. Este Isus înviat, dar ei nu-l recunosc. Tristeţea le întunecă privirea, şterge promisiunea pe care Învăţătorul o făcuse de multe ori: că va fi ucis şi că a treia zi va învia. Necunoscutul se apropie şi se arată interesat de lucrurile pe care le spun ei. Textul spune că cei doi “s-au oprit trişti” (Lc 24,17). Adjectivul grec folosit descrie o tristeţe profundă: faţa lor transpare paralizia sufletului.
Isus îi ascultă, îi lasă să-şi descarce dezamăgirea. Apoi, cu mare francheţe, îi mustră pentru că sunt “nepricepuţi şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi!” (v. 25) şi, prin Scripturi, demonstrează că Cristos trebuia să sufere, să moară şi să învie. Căldura speranţei se reaprinde în inimile celor doi discipoli şi astfel, pe măsură ce se lasă seara şi ajung la destinaţie, îl invită pe misteriosul lor tovarăş să rămână cu ei.
Isus acceptă şi se aşează la masă cu ei. Apoi ia pâinea, o frânge şi o oferă. În acel moment, cei doi discipoli îl recunosc… dar el dispare imediat din faţa lor (v. 30-31). Gestul frângerii pâinii redeschide ochii inimii, luminează din nou vederea întunecată de disperare. Şi atunci totul devine clar: călătoria comună, cuvântul tandru şi puternic, lumina adevărului… Imediat, bucuria se reaprinde, energia curge din nou prin membrele obosite, amintirea redevine recunoscătoare. Şi cei doi se întorc în grabă la Ierusalim, pentru a le spune totul celorlalţi.
“Domnul a înviat cu adevărat” (cf. v. 34). În acest adverb, cu adevărat, se împlineşte încheierea sigură a istoriei noastre de fiinţe umane. Nu este întâmplător salutul pe care creştinii îl schimbă în ziua de Paşte. Isus nu a înviat în cuvinte, ci cu faptele, cu trupul său care păstrează semnele Pătimirii, pecetea veşnică a iubirii sale pentru noi. Victoria vieţii nu este un cuvânt zadarnic, ci un fapt real, concret.
Fie ca bucuria neaşteptată a discipolilor din Emaus să ne fie un avertisment blând atunci când drumul devine dificil. Cel Înviat este cel care schimbă radical perspectiva, insuflând speranţa care umple golul tristeţii. Pe cărările inimii, Cel Înviat merge cu noi şi pentru noi. El mărturiseşte înfrângerea morţii, afirmă victoria vieţii, în pofida întunericului Calvarului. Istoria are încă multe de sperat.
A recunoaşte Învierea înseamnă a schimba privirea asupra lumii: a ne întoarce la lumină pentru a recunoaşte Adevărul care ne-a mântuit şi ne mântuieşte. Fraţilor şi surorilor, să rămânem vigilenţi în fiecare zi în uimirea Paştelui lui Isus înviat. Numai el face posibil imposibilul!
LEO PP. XIV
sursa ercis.ro