Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 8. Coborârea. “Cu duhul, în care a venit şi a predicat sufletelor care erau în închisoare” (1Pt 3,19)
Salutul Sfântului Părinte în Aula “Paul al VI-lea” înainte de audienţa generală
O binecuvântare pentru voi toţi!
După aceea veţi putea vedea audienţa aici pe ecran, sau altminteri, dacă vreţi, puteţi să ieşiţi, însă, gândindu-mă la previziunile vremii, era mai bine să vin aici înainte de a începe audienţa generală.
[În engleză] Aşadar, vă voi binecuvânta pe fiecare dintre voi care aţi venit în această dimineaţă. Sunt foarte fericit să fiu cu voi, vă mulţumesc că sunteţi aici! Acum este soare afară, dar se spune că va ploua, aşa că vrem să fiţi sub acoperiş. Aşadar, fără a mai prelungi acest lucru, binecuvântările lui Dumnezeu pentru voi toţi şi fie ca Domnul să vă dea multă pace în inimă. Mulţumesc!
* * *
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Şi astăzi reflectăm asupra misterului Sâmbetei Sfinte. Este ziua Misterului pascal, când totul pare nemişcat şi tăcut, în timp ce în realitate are loc o acţiune invizibilă de mântuire: Cristos coboară în lumea de dincolo pentru a duce vestea Învierii tuturor celor care se aflau în întuneric şi în umbra morţii.
Acest eveniment, pe care liturgia şi tradiţia ni l-au transmis, reprezintă gestul cel mai profund şi radical al iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire. Într-adevăr, nu este suficient să spunem sau să credem că Isus a murit pentru noi: trebuie să recunoaştem că fidelitatea iubirii sale a voit să ne caute acolo unde noi înşine eram pierduţi, acolo unde poate pătrunde doar forţa unei lumini capabile să străbată stăpânirea întunericului.
Iadul, în concepţia biblică, nu este atât un loc, cât o condiţie existenţială: acea condiţie în care viaţa este slăbită şi domnesc durerea, singurătatea, vinovăţia şi separarea de Dumnezeu şi de ceilalţi. Cristos ajunge la noi chiar şi în acest abis, trecând porţile acestei împărăţii a întunericului. El intră, ca să spunem aşa, în însăşi casa morţii, pentru a o goli, pentru a-i elibera pe locuitorii ei, luându-i de mână pe fiecare în parte. Este umilinţa unui Dumnezeu care nu se opreşte în faţa păcatului nostru, care nu se înspăimântă în faţa respingerii finale a fiinţei umane.
Apostolul Petru, în pasajul scurt din prima sa scrisoare pe care l-am ascultat, ne spune că Isus, adus la viaţă în Duhul Sfânt, a mers să ducă vestea mântuirii “şi sufletelor care erau în închisoare” (1Pt 3,19). Este una dintre cele mai emoţionante imagini, dezvoltată nu în Evangheliile canonice, ci într-un text apocrif numit Evanghelia lui Nicodim. Conform acestei tradiţii, Fiul lui Dumnezeu a intrat în cel mai dens întuneric pentru a ajunge chiar şi la cei din urmă dintre fraţii săi şi surorile sale, pentru a duce lumina sa chiar şi acolo. Acest gest conţine toată forţa şi duioşia mesajului pascal: moartea nu este niciodată ultimul cuvânt.
Preaiubiţilor, această coborâre a lui Cristos nu priveşte numai trecutul, ci atinge viaţa fiecăruia dintre noi. Iadul nu este numai condiţia celor care au murit, ci şi a celor care experimentează moartea din cauza răului şi a păcatului. Este, de asemenea, iadul zilnic al singurătăţii, al ruşinii, al abandonului, al luptei vieţii. Cristos intră în toate aceste realităţi întunecate pentru a ne mărturisi iubirea Tatălui. Nu pentru a judeca, ci pentru a elibera. Nu pentru a învinovăţi, ci pentru a mântui. Face asta fără zgomot, în vârful picioarelor, ca acela care intră într-o cameră de spital pentru a oferi alinare şi ajutor.
Părinţii Bisericii, în pagini de o frumuseţe extraordinară, au descris acest moment ca o întâlnire: cea dintre Cristos şi Adam. O întâlnire care este simbol al tuturor întâlnirilor posibile dintre Dumnezeu şi om. Domnul coboară acolo unde omul s-a ascuns de frică şi îl cheamă pe nume, îl ia de mână, îl ridică şi îl aduce înapoi la lumină. Face asta cu autoritate deplină, dar şi cu o dulceaţă infinită, ca un tată cu fiul care se teme că nu mai este iubit.
În icoanele orientale ale Învierii, Cristos este înfăţişat în timp ce dărâmă porţile iadului şi, întinzându-şi braţele, apucă încheieturile mâinilor lui Adam şi Eva. El nu se mântuieşte numai pe sine, nu se întoarce singur la viaţă, ci atrage întreaga omenire cu el. Aceasta este adevărata glorie a Celui Înviat: este putere de iubire, este solidaritate a unui Dumnezeu care nu vrea să se mântuiască fără noi, ci numai cu noi. Un Dumnezeu care nu învie fără să îmbrăţişeze mizeriile noastre şi să ne ridice pentru o viaţă nouă.
Sâmbăta Sfântă este, aşadar, ziua în care cerul vizitează pământul mai în profunzime. Este momentul în care fiecare colţ al istoriei umane este atins de lumina Paştelui. Şi dacă Cristos a putut coborî până acolo, nimic nu poate fi exclus de la răscumpărarea sa. Nici măcar nopţile noastre, nici măcar cele mai vechi păcate ale noastre, nici măcar legăturile noastre rupte. Nu există trecut atât de ruinat, nu există istorie atât de compromisă încât să nu poată fi atinsă de milostivire.
Iubiţi fraţi şi surori, pentru Dumnezeu, coborârea nu este o înfrângere, ci împlinirea iubirii sale. Nu este un eşec, ci calea prin care el arată că niciun loc nu este prea departe, nicio inimă nu este prea închisă, niciun mormânt nu este prea pecetluit pentru iubirea sa. Aceasta ne consolează, aceasta ne susţine. Şi dacă uneori ni se pare că atingem fundul, să ne amintim: acela este locul de unde Dumnezeu este capabil să înceapă o nouă creaţie. O creaţie făcută din persoane ridicate, din inimi iertate, din lacrimi şterse. Sâmbăta Sfântă este îmbrăţişarea tăcută cu care Cristos prezintă toată creaţia Tatălui pentru a o reintegra în planul său de mântuire.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro