Societatea lui Isus
Este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice precum Franciscanii, Dominicanii sau Benedictinii. Membrii săi – iezuiţii – urmează carisma întemeietorului lor Sf. Ignaţiu de Loyola. Tradiţionalelor voturi de sărăcie, castitate şi ascultare adaugă un vot special de ascultare faţă de Papa circa missiones.
Este prezent în toată lumea şi în cele mai variate domenii de promovare a credinţei şi a dreptăţii: învăţământ superior şi universitar, cercetări ştiinţifice şi tehnologice, comunicare mass-media, inculturarea credinţei şi ecumenism.
Originile
Societatea lui Isus îşi are originile sale în carisma lui Ignaţiu şi a altor nouă însoţitori care împreună cu el se gândeau, sau mai bine doreau (folosind un cuvânt drag întemeietorului), să meargă în Palestina pentru a-i converti pe necredincioşi sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să se pună la dispoziţia Papei pentru orice formă de apostolat în orice colţ al lumii.
Suntem în anul 1534, la Paris, şi de atunci istoria Ordinului a fost caracterizată de acea dorinţă originală în toate direcţiile spre care Spiritul îi conducea pe primii însoţitori.
Aşa se întâmplă că imposibilitatea de a merge în Palestina i-a determinat pe Ignaţiu şi pe însoţitorii săi să meargă la Roma unde, la 20 noiembrie 1538, se oferă Papei Paul al III-lea.
Din luna februarie şi până în luna martie a anului următor au deliberat instituirea şi structura noului ordin. Ignaţiu însuşi a pregătit documentul de întemeiere (Formula Instituti), pe care Paul al III-lea l-a aprobat cu bula Regimini Militantis Ecclesiae la 27 septembrie 1540 cu numele de Societatea lui Isus.
Apostolatul
Angajamentul pentru perfecţiunea credinţei personale precum şi cea apostolică în diverse forme găsesc explicaţia lor în situaţia istorică a Bisericii din secolul al XV-lea cu un impuls vital pentru o reformă interioară de apărare a credinţei şi de expansiune misionară în diferitele continente cunoscute. Astfel diferitelor forme de apostolat printre “credincioşi” (predicare, catehizare, misiuni populare şi pastorală sacramentală) se adaugă cel al Exerciţiilor Spirituale şi din 1548 apostolatul educaţiei în şcoli gratuite ceea ce a dus la faptul ca Societatea să-şi asume o formă proprie de Ordin care instruieşte mintea şi spiritul. La cererea autorităţilor civile şi ecleziastice s-au înmulţit colegiile pentru formarea copiilor şi a tinerilor.
La moartea lui Ignaţiu erau întemeiate 33 de şcoli şi colegii în diferite naţiuni.
La Roma, în anul 1551, a fost instituit Colegiul Roman care din 1873 se numeşte Universitatea Pontificală Gregoriana.
Misiunile
Şi în misiuni, începând cu 1540, erau angajaţi mulţi iezuiţi, fie în Orient (India, Japonia, China, Insulele Filipine…) fie în cele două Americi. În acea perioadă Francisc Xaveriu părăsea Roma trimis fiind în India şi de atunci, datorită exemplului sau, mulţi iezuiţi s-au remarcat prin noi metode de evanghelizare care ţineau cont de cultura bogată şi antică a popoarelor. E de ajuns să-l amintim pe Alessandro Valignano care l-a dus în China pe Matteo Ricci şi pe însoţitorii lui; Robert de’ Nobili în India, care a trăit ca un guru brahman pentru a-i converti pe brahmani; Petru Claver care s-a ocupat de sclavii africani duşi în America Latină; Eusebiu Chino, apostolul Arizonei; alţi iezuiţi care au întemeiat Reducţiunile din Paraguay pentru creşterea umană, culturală şi religioasă a indios Guarany.
Peste 4.000 de iezuiţi erau prezenţi în cele 271 de misiuni ale Societăţii.
Suprimarea Ordinului
Activitatea apostolică a continuat, s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat până în 1773, an în care, din cauza ostilităţilor şi a hotărâtei presiuni a guvernelor burbonice, Papa Clement al XIV-lea semna documentul de suprimare Dominus ac Redemptor.
Pe atunci Societatea lui Isus avea peste 23.000 de membri, dintre care aproape 15.000 se ocupau de învăţământ în colegii, convicte şi seminarii care toate împreună erau 869.
Unica ţară unde s-au putut “refugia” iezuiţii care nu au fost absorbiţi de clerul diecezan, a fost Rusia Albă a ţarinei Ecaterina a II-a, care a interzis publicarea documentului papal de suprimare. Astfel până în 1814, an în care Societatea lui Isus a fost restabilită de către Papa Pius al VII-lea, Ordinul a supravieţuit datorită acelor puţini iezuiţi care au reuşit să menţină carisma în ciuda vicisitudinilor istorice.
Perioada de renaştere a fost lentă şi dificilă; în primul secol al noii vieţi numărul a crescut la 17.000 (1915) mai ales datorită persecuţiilor şi a expulzărilor din diferite naţiuni europene şi latino-americane. Dar a depăşit dublul după o jumătate de secol (36.000 în anul 1965).
Societatea lui Isus în zilele noastre
Această ultimă perioadă i-a silit pe iezuiţi să caute mijloace de evanghelizare moderne; astfel operelor tradiţionale reluate li se adăugară altele precum cursuri şi conferinţe ţinute în teatre publice. S-a dezvoltat apostolatul Exerciţiilor Spirituale propuse în noi forme prin durată şi categorii.
O altă formă nouă a fost Apostolatul Rugăciunii care a cunoscut o răspândire mondială până la 40 de milioane de înscrieri şi 170 de reviste proprii.
O restructurare s-a făcut şi în domeniul învăţământului la toate nivelele, de la şcolile primare până la colegiile universitare, cu studii în filozofie, teologie şi drept canonic, la care s-au adăugat cele de Istoria Bisericii şi Misiologie.
O noutate a constituit şi apostolatul mass-mediei, mai ales prin periodice de cultură generală (circa 45).
S-a mărit interesul faţă de studiul ştiinţelor cu facultăţi şi institute specializate în ţările de misiune, unde prin diferitele forme pastorale de evanghelizare, de asistenţă socială şi caritativă.