Îl comemorăm astăzi, 31 iulie, pe Sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii lui Isus, un ordin religios care şi-a început activitatea pe teritoriul actualei Dieceze de Iaşi la câţiva ani de la moartea acestuia. Ca toate ordinele şi congregaţiile călugăreşti, înainte de implantarea lor pe teritoriul Moldovei, şi Societatea lui Isus a avut o istorie lungă şi sinuoasă. Debutul ei, care este datat în anul 1540, trebuie corelat cu viaţa şi activitatea fondatorului: Sfântul Ignaţiu de Loyola, de aceea, în cele ce urmează, dorim să surprindem tangenţial şi câteva secvenţe din biografia acestuia.
Ignaţiu Lopez s-a născut în anul 1491, în castelul Loyola din Ţara Bascilor (Spania), într-o familie nobilă, fiind ultimul dintre cei 13 copii ai soţilor Beltran Ibannez de Onaz şi Maria Sanchez de Licona. De mic, a primit atât o bună formare umană cât şi militară. Alături de tatăl său şi de alţi slujbaşi ai castelului, copilul Ignaţiu a participat la multe campanii militare de extindere a posesiunii bascilor, dar şi de apărare a teritoriilor pe care tatăl său le poseda, ceea ce va face şi după ce, la vârsta de 15 ani, a rămas orfan de tată. În anul 1506 îl găsim pe Ignaţiu în slujba unui ministru al regelui Ferdinand, Juan Velazquez de Cuellar. După moartea acestuia, survenită în anul 1517, Ignaţiu intră în slujba ducelui de Najera, Anton Manrique. În cadrul unei incursiuni armate de apărare a cetăţii Pamplona, în anul 1521, Ignaţiu a fost rănit grav şi internat în mănăstirea călugărilor benedictini de la Monserrato.
Perioada de timp pe care a petrecut-o acolo i-a adus lui Ignaţiu atât vindecarea trupească, dar mai ales cea sufletească. Fiind rănit la piciorul drept, Ignaţiu a trebuit să stea ţintuit la pat o lungă perioadă de timp. În această stare a citit mai multe cărţi, printre care o carte conţinând viaţa lui Isus Cristos şi a unor sfinţi. “Aceste lecturi l-au însufleţit şi a simţit dorinţa să-l urmeze pe Cristos. Începu astfel o lungă perioadă de pelerinaj exterior şi interior”. Entuziasmat de viaţa sfinţilor Francisc din Assisi şi Dominic, în toamna anului 1521, Ignaţiu se hotărăşte să abandoneze cariera militară şi să devină “soldat al lui Cristos”. În acest sens, în primăvara anului 1522 face mai multe pelerinaje la diverse sanctuare din împrejurimile localităţii natale. Acestea l-au dus la “o intensă experienţă spirituală”, sintetizată în arhicunoscuta lucrare Exerciţii spirituale. Pentru a continua această experienţă mistică, în anul 1523, a făcut un pelerinaj la locurile sfinte, după ce se “rătăcise” prin Roma – unde s-a întâlnit şi a discutat cu Papa Adrian al VI-lea (1522-1523). Cuprins de dorinţa ostăşească de a apăra locurile sfinte, Ignaţiu ar fi dorit să rămână în Palestina, dar este constrâns să se întoarcă la Barcelona. Aici s-a dedicat studiilor filosofice şi teologice, perioadă în care a găsit mai mulţi tineri însufleţiţi de dorinţa de a-l sluji pe Cristos şi Biserica. Transferându-se la Alcala şi apoi la Salamanca, din cauza unor probleme cu autorităţile locale, Ignaţiu şi colegii săi – numiţi de acesta “prieteni întru Domnul” -, îşi continuă formarea teologică la Paris.
Anul 1534 a reprezentat pentru Ignaţiu şi “prietenii” săi (Petru Favre, Francisc Xaveriu, Iacob Laynez, Alfons Salmeron, Simon Rodriguez şi Nicolae Bobadilla) punctul forte de constituire a unei “societăţi” în slujba lui Isus şi a Bisericii. În acel an, la 15 august, în biserica de pe Montmartre (Paris) aceştia au depus primele voturi de sărăcie şi castitate, cu dorinţa fermă de a fi mereu la dispoziţia succesorului sfântului apostol Petru – papa de la Roma.
După ce a obţinut doctoratul în filosofie la Paris, în anul 1537, Ignaţiu a întreprins o călătorie în Italia, unde a fost hirotonit preot la Veneţia. Împreună cu doi dintre “prietenii” săi, Ignaţiu s-a îndreptat spre oraşul Roma, în apropierea căruia (la Storta) a trăit “o nouă şi extraordinară experienţă”. Aceasta l-a determinat să renunţe la planul de a merge din nou în Ţara Sfântă şi i-a întărit dorinţa de a forma o congregaţie călugărească. Un an mai târziu, la 20 noiembrie 1538, Ignaţiu şi “asociaţii” îşi pun toată activitatea lor în slujba Papei Paul al III-lea, care le încredinţează misiunea de a-i catehiza pe copiii din Roma.
Apreciind munca pe care Ignaţiu şi însoţitorii lui o desfăşurau în Cetatea Eternă, la 15 aprilie 1539, acelaşi succesor al Sfântului Petru aprobă verbal constituirea Societăţii lui Isus, actul definitiv fiind dat în ziua de 27 septembrie 1540. Prin decretul Regimini Militantis Ecclesiae, Papa Paul al III-lea a aprobat şi binecuvântat noul ordin călugăresc, împreună cu toate structurile care au fost constituite ulterior. La 8 aprilie 1541, preotul Ignaţiu de Loyola a fost numit primul superior general al ordinului. După această clarificare organizatorică, “Ignaţiu şi prietenii săi merg în pelerinaj la cele şapte biserici din Roma, după care depun profesiunea solemna în bazilica «Sfântul Paul din afara zidurilor»”.
În anii care au urmat imediat după aprobarea înfiinţării Societăţii lui Isus, Ignaţiu şi colaboratorii săi au redactat Constituţiile şi au finalizat textul Exerciţiilor spirituale, aprobat în anul 1548 de Papa Paul al III-lea. În anul 1549 mai mulţi “fraţi iezuiţi” au demarat proiectele de întemeiere a Colegiului Roman, inaugurat doi ani mai târziu sub coordonarea Papei Iuliu al III-lea (1550-1555). Acelaşi papă a recunoscut şi reîntărit Constituţiile şi Regulile Societăţii lui Isus, având şi un cuvânt hotărâtor, în anul 1552, când Ignaţiu de Loyola s-a opus ferm dorinţei unor “prieteni” de a dizolva ordinul şi de a-l integra în alte congregaţii tradiţionale din cadrul Bisericii Catolice.
În anul 1553, “obligat fiind de colegii săi, Ignaţiu dictează memoriile sale, cunoscute sub numele de «Autobiografie»” Trei ani mai târziu, sănătatea fondatorului Societăţii lui Isus se agravează, situaţie ce-l determină să se retragă într-o casă de pe Colina Aventino de lângă Roma. Acolo a murit în ziua de 31 iulie 1556, dată la care ordinul avea peste 1.000 de membrii.
La moartea fondatorului, iezuiţii erau deja răspândiţi nu numai în Italia, ci şi în diferite alte ţări din Europa, Africa, America şi Orientul Îndepărtat. Se cuvine să amintim aici deschiderea misionară pe care a dobândit-o acest ordin prin exemplul dat de “fraţii” Francisc Xaveriu, Alexandru Valignano, Robert de Nobili, Petru Claver, Eusebiu Chino şi alţii. Fiind implicaţi în diverse sectoare pastorale şi didactice, iezuiţii s-au răspândit foarte repede. Cu toate că membrii acestui ordin erau riguroşi selectaţi, numărul candidaţilor creştea mereu, ceea ce aducea Societăţii lui Isus un prestigiu deosebit, dar şi o activitate diversificată şi rodnică.
Ecoul succeselor pe care iezuiţii le aveau în diverse ţări ale Europei a ajuns şi la cunoştinţa principilor şi domnilor care stăpâneau în acele vremuri teritoriul de astăzi al României, chiar imediat după constituirea ordinului. Prima venire a iezuiţilor în partea nord-vestică a ţării noastre a fost consemnată în anul 1561. Se ştie că în acea vreme, în teritoriile maghiare ocupate de turci, episcopii catolici nu au mai putut să-şi ocupe vechile reşedinţe. Astfel, mitropolitul din Esztergom (Gran) a trebuit să-şi mute reşedinţa la Târnava. În anul 1554, pentru acest scaun a fost numit arhiepiscop Nicolae Olahus (1493-1568), fost secretar al reginei Maria a Ungariei. Acesta, în anul 1561, îi cheamă aici pe iezuiţi, iar după cinci ani deschide primul seminar din ţară. După anul 1570, din cauza conjuncturii politice, misionarii iezuiţi au părăsit Transilvania, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp, urmând să revină după aproape un deceniu.
În vara anului 1579, principele Ştefan Bathory a cerut conducerii Ordinului Iezuit să trimită mai mulţi fraţi în Transilvania întrucât intenţiona să deschidă un colegiu la Cluj. Analizând bine situaţia, misionarii iezuiţi au ajuns din nou oficial pe teritoriul României în ziua de 20 octombrie 1579. Principele Bathory le-a dăruit cele necesare pentru amplasare şi trai, stabilindu-le reşedinţa la Manastur, un sat foarte aproape de târgul Cluj. Doi ani mai târziu, în 1581, proiectul principelui a devenit realitate deoarece s-a deschis la Cluj primul colegiu de pe teritoriul României, care a devenit ulterior sediul unei universităţii, cu facultăţi de teologie, filosofie şi drept. În acelaşi an, iezuiţii şi-au deschis o casă şi în oraşul Alba-Iulia, cu intenţia clară de a deschide şi o şcoală, ceea ce s-a realizat în anul 1585. Între timp, în anul 1584, iezuiţii au reuşit să deschidă o casă şi în oraşul Oradea.
Deşi aveau o activitate rodnică în toate oraşele unde aveau case şi instituţii de învăţământ, din cauza expansiunii calvinilor, iezuiţii au fost siliţi în anul 1588 să-şi înceteze activitatea în Transilvania. Profitând de bunătatea şi deschiderea culturală a domnului Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), ei se refugiază în Moldova, mai exact în oraşul Cotnari, aşa cum vom analiza mai pe larg în secţiunea ulterioară. Starea conflictuantă dintre catolicii şi calvinii din Transilvania nu a durat decât vreo opt ani, după care preoţii iezuiţi sunt rechemaţi să continue activitatea didactică pe care au început-o în oraşele amintite mai sus. Mai mult, în anul 1593 au reuşit să deschidă un nou colegiu în oraşul Odorheiu Secuiesc.
Imediat după unirea românilor, realizată de Mihai Viteazul în anul 1600, fiind influenţat de diverse curente occidentale ostile Societăţii lui Isus, principele Gabriel Bathory caută motive pentru a stopa activitatea acestora. Expulzarea lor s-a realizat totuşi în anul 1610, dar pentru a scurtă perioadă de timp. Revenind în Transilvania, în anul 1615 iezuiţii au reînfiinţat colegiile din Cluj şi Alba-Iulia, care vor avea o existenţă mult mai lungă şi mai prolifică. Spunem mai lungă şi nu foarte lungă, deoarece în anul 1652 a avut loc a treia expulzare a iezuiţilor din Transilvania, promotorul acestei acţiunii fiind principele Rakaczy Istvan.
Ca şi în anul 1588, iezuiţii şi-au găsit refugiul în Moldova, unde episcopul de la Bacău şi domnul le încredinţează doua parohii centrale, Cotnari şi Iaşi, cu perspectiva ca în aceste oraşe să deschidă şi instituţii de învăţământ. Aceste proiecte s-au realizat rapid, dar iezuiţii au fost nevoiţi să se retragă şi din Moldova, în anii 1672 şi 1683, din cauza invaziei turcilor.
Cum aminteam mai sus, imediat după înfiinţarea Societăţii lui Isus, prin Moldova au trecut mai mulţi misionari iezuiţi care se îndreptau fie spre Polonia, fie spre ţările din Orientul Îndepărtat. Unii dintre ei treceau repede, îndreptându-se spre locurile de destinaţie, dar alţii zăboveau zile întregi prin comunităţile catolice din această zonă. Dintre aceştia din urmă îi amintim pe preoţii: Thabuc Fegedin – care a reuşit prin câteva predici să-i readucă la religia catolică pe unii locuitori din “Huşi, Trotuş, Roman şi în cinci sate din jurul acestuia”, Iuliu Mancinelli şi Francisc Pastis de Candia – care au străbătut Moldova în ultimele două decade ale secolului al XVI-lea şi cărora li s-a propus să rămână aici mai mult timp, oferindu-li-se “şansa de a fi numiţi episcopi”.
Documentele care ne sunt accesibile şi relatările “călătorilor străini” au scos la iveală diverse iniţiative ale boierilor din Moldova de a-i chema pe iezuiţi în teritoriile pe care le posedau pentru a asigura asistenţa pastorală a credincioşilor de religie catolică, a căror comunităţi au fost decimate de calvini şi husiţi întrucât nu aveau preoţi catolici. Astfel, putem aminti data de 5 septembrie 1587, când postelnicul Brutti a scris nunţiului Hanibal de Capua, arhiepiscop de Napoli, cerându-i să trimită în Moldova preoţi iezuiţi “pentru cei 15.000 de catolici din ţară”. Aceştia trebuiau să cunoască limba moldovenească, germana şi maghiara. Întrucât aceste cerinţe erau greu de îndeplinit, dorinţa postelnicului nu a putut fi îndeplinită.
Stabilirea propriu-zisă a iezuiţilor pe teritoriul Moldovei a fost consemnată în anul 1588, când domnul Petru Şchiopul permite misionarilor alungaţi din Transilvania să rămână pe teritoriul de la estul Carpaţilor. Aceştia erau: Stanislau Warszewicz, Ioan Kunig şi Justin Raab. Domnul intenţiona ca prin activitatea lor să realizeze un climat ecumenic între ortodocşii şi catolicii din Moldova, sperând chiar să se ajungă la “o unire în credinţă”, pentru a stârpi husitismul din Moldova. În acest sens, domnul Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591) i-a rugat pe iezuiţi ca în perioada Postului Mare din anul 1589 să meargă în localităţile în care trăiau catolici şi să predice “legea care trebuia păzită aşa cum o păzeau bunii şi străbunii voştri”, adică cea catolică. În modul acesta, membrii Societăţii lui Isus care activau în Moldova au reuşit să stagneze progresul protestantismului şi să iniţieze chiar o muncă susţinută de a-i readuce pe credincioşii separaţi la unirea cu Biserica Catolică, fapt concretizat numai într-o parte a Transilvaniei abia către anul 1700.
Fiind susţinuţi de domn, de sfetnicul Bartolomeu Brutti şi de mitropolitul Sucevei, Gheorghe Movilă, având aprobarea cardinalului Aldobrandini, cei trei iezuiţi din Moldova au iniţiat chiar un plan care prevedea înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lemberg, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan, nu a fost dus la desăvârşire deoarece în anul 1591 domnul Petru Şchiopul a fost înlăturat.
Deşi se bucurau de simpatia şi ocrotirea domnilor Moldovei, fiind în număr foarte mic, iezuiţii n-au reuşit să aibă o arie mare de răspândire în Moldova. Mai mult, sub domnia lui Ieremia Movilă (1595-1600), cei “15.000 de catolici din Moldova, în cea mai mare parte saşi şi unguri” sunt ocrotiţi de domn, situaţie ce permite venirea pe aceste meleaguri a călugărilor franciscani de la Pera Constantinopolului. Constatând deschiderea acestui domn faţă de catolici, Sfântul Scaun a decis înfiinţarea Episcopiei de Bacău, fapt concretizat la 17 septembrie 1607, când Papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe episcopul Ieronim Arsengo. Dintre episcopii care s-au perindat la conducerea acestei episcopii, pusă sub coordonarea Fraţilor Minori Conventuali, unii nici nu au fost în ea, iar alţii au vizitat-o foarte rar. Această situaţie l-a determinat pe Papa Alexandru al VII-lea (1655-1667) să-i oblige pe ierarhi să rămână la sediul episcopiei. Întrucât nici această dispoziţie nu a dat rezultatul scontat, Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. Printre cei care au vizitat comunităţile catolice din Moldova au fost doar foarte puţini iezuiţi, ceea ce a făcut ca influenţa lor să nu fie prea evidentă, în afară de câteva cazuri sporadice. Această realitate ne determină ca în continuare să surprindem doar aspecte fragmentare din cadrul istoriei catolicismului în Moldova şi anume acelea în care misionarii iezuiţi au avut un rol primordial.
Pe lângă cele consemnate mai sus, trebuie să amintim că prin înfiinţarea Misiunii Fraţilor Franciscani din Moldova, la 25 aprilie 1623, sub conducerea Congregaţiei De Propaganda Fide, Moldova a fost scoasă de sub influenţa Poloniei. Totuşi, nobilii polonezi “căutau mereu sectoare noi de influenţă şi menţinerea misiunii iezuiţilor (polonezi) la Iaşi şi Cotnari”. Sub influenţa lor, domnii Moldovei au acceptat ca pe teritoriul Moldovei să sosească şi alţi misionari iezuiţi, majoritatea de origine poloneză. Voievozii Moldovei le-au acordat diferite privilegii şi scutiri astfel încât au putut constitui două centre puternice: la Cotnari şi Iaşi. Aceste două parohii le-au fost recunoscute iezuiţilor şi în cadrul sinoadelor diecezane de la Cotnari (1642) şi Bacău (1663).
Analizând în ansamblu activitatea misionarilor iezuiţi după aceste evenimente, considerăm oportună tratarea separată a patru aspecte: activitatea pastorală a iezuiţilor în diverse parohii din Moldova, rolul iezuiţilor în Şcoala de la Cotnari, activitatea desfăşurată de misionarii iezuiţi în şcolile din Iaşi şi activitatea formativă desfăşurată în cadrul Seminarului diecezan din Iaşi. Dar despre aceste evenimente şi perioade istorice, sperăm, în alte articole.
Omnia ad majorem Dei gloriam!
Pr. Alois Moraru