De Andrea Tornielli

Amplul eseu scris de cardinalul Gerhard Ludwig Müller ca prefaţă la cartea care adună articolele şi reflecţiile profesorului Rocco Buttiglione despre exortaţia Amoris laetitia (Editura Ares, în librării de la 10 noiembrie 2017) marchează un pas important în discuţia nu întotdeauna calmă care a urmat după publicarea documentului papal. Aşa cum se citeşte în extrasul lung anticipat de Vatican Insider, cardinalul german se distanţează categoric de conţinuturile acelei Correctio filialis care atribuie pontifului presupuse “erezii” şi răspunde de fapt li la cele cinci dubia făcute publice de cei patru cardinali în urmă cu un an.

Înainte de toate, Müller consideră că Buttiglione, “ca autentic catolic cu competenţă dovedită în domeniul teologiei morale”, a oferit cu recentele sale articole şi eseuri “un răspuns clar şi convingător” în privinţa unor pasaje din capitolul al optulea din Amoris laetitia. Cuvintele care urmează sunt şi mai angajante: “Pe baza criteriilor clasice ale teologiei catolice el oferă un răspuns argumentat şi nepolemic la cele cinci dubia ale cardinalilor” şi arată că reproşurile celor care afirmă că papa nu prezint în mod corect doctrina nu corespund realităţii faptelor.

Cardinalul reafirmă că există “diferite niveluri de gravitate în funcţie de tipul de păcat”. Nu întotdeauna – adăugăm noi – această conştiinţă apare răspândită în cel care s-a dedicat să-l examineze pe papa cu privire la doctrină: e suficient să ne gândim, de exemplu, la acele păcate, citate în Catehismul sfântului Pius al X-lea, care “strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu” (în noul Catehism al Bisericii Catolice se spune că “strigă spre cer”) şi sunt: “uciderea voluntară”, “păcatul de necurăţie împotriva ordinii naturii”; “asuprirea săracilor” şi “fraudarea retribuţiei muncitorilor” (sau în termeni mai moderni “nedreptatea faţă de salariat”). Müller ne aminteşte, ca avertisment util faţă de cei care apar “maniaci” cu privire la păcatele legate de sfera sexuală (şi e suficient să se navigheze pe anumite situri pentru a ne da seama de asta), că “păcatele spiritului pot să fie mai grave decât păcatele cărnii. Orgoliul spiritual şi avariţia introduc în viaţa religioasă şi morală o dezordine mai profundă decât necurăţia care derivă din slăbiciunea umană”. În acelaşi mod, cu abundenţă de citate din sfântul Toma, afirmă că “adulterul între căsătoriţi cântăreşte mai mult decât acela cu necăsătoriţi şi adulterul credincioşilor, care cunosc voinţa lui Dumnezeu, cântăreşte mai mult decât acela al necredincioşilor”. Dar aminteşte şi că “pentru imputabilitatea păcatului în judecata lui Dumnezeu trebuie luaţi în considerare factorii subiectivi precum conştiinţa deplină şi consimţământul deliberat în lipsa gravă împotriva poruncilor lui Dumnezeu”.

Asta nu înseamnă că “din cauza circumstanţelor atenuante, un act obiectiv rău poate să devină subiectiv bun”. Înseamnă în schimb – cum a amintit de mai multe ori Buttiglione – că “în evaluarea păcatului, însă, pot exista atenuante şi circumstanţele şi elementele accesorii ale unei convieţuiri iregulare asemănătoare căsătoriei pot să fie prezentate şi în faţa lui Dumnezeu în valoarea lor etică în evaluarea în ansamblu a judecăţii (de exemplu îngrijirea copiilor avuţi în comun, care este o obligaţie care derivă din dreptul natural)”.

Nu este vorba aici de a cădea în “cazuistică”, asta în definiţia şi catalogarea exactă a cazurilor şi circumstanţelor în care ar putea să existe admiterea la sacramente, care trebuie să se stabilească în manuale specifice, potrivite pentru a ridica marea şi obositoarea responsabilitate a discernământului la care sunt chemaţi, împreună cu penitenţii, duhovnicii lor. Nici nu este vorba de a revendica împărtăşania ca un drept, participarea la Euharistie drept ceva datorat, făcând abstracţie de un drum de pocăinţă şi de conştientizare a propriei stări. În nicio parte din Amoris laetitia nu este spus ceva asemănător cu “toţi liberi” să se apropie, cum şi când vor, de masa euharistică.

Müller notează ceva ce pare să scape celor care au considerat inutile Sinoadele despre familie, dat fiind că tocmai asupra acelei teme deja se exprimase sfântul Ioan Paul al II-lea cu exortaţia Familiaris consortio (argumentare însuşită şi de unii opozanţi ecleziastici ai pontifului şi nelipsită de consecinţe umoristice: dacă s-ar fi impus mereu nu se înţelege de ce s-a celebrat Conciliul al II-lea din Vatican, dat fiind faptul că a fost deja Conciliul I din Vatican, etc.). De fapt cardinalul face referinţă cu realism la contextul în care trăim, care este profund schimbat chiar în ultimele decenii: “Situaţiile existenţiale sunt foarte diferite şi complexe şi influenţa ideologiilor duşmane ale căsătoriei este adesea prepotentă”.

Aşadar, explică Müller, “fiecare se poate afla fără vina sa în criza dură de a fi abandonat şi de a nu reuşi să găsească nicio altă cale de ieşire decât să se încredinţeze unei persoane cu inimă bună şi rezultatul sunt relaţii similar-matrimoniale. Este nevoie de o deosebită capacitate de discernământ spiritual în forul intern din partea duhovnicului pentru a găsi un parcurs de convertire şi de re-orientare spre Cristos care să fie just pentru persoană, mergând dincolo de o adaptare uşoară la spiritul relativist al timpului şi de o aplicare rece a preceptelor dogmatice şi a dispoziţiilor canonice, în lumina adevărului Evangheliei şi cu ajutorul harului antecedent”. Niciun relativism, nicio superficialitate. Dar nici acea “aplicare rece a preceptelor dogmatice” (sic!) care atât de mult îl pasionează pe cel care îl examinează chiar şi pe papa cu privire la doctrină, ajungând să fie incapabil să distingă şi să discearnă: istoriile, vieţile persoanelor nu sunt toate egale şi cu greu intră cu facilitate matematică în notele din manualele de morală.

Iată pentru ce cardinalul arată cum “în situaţia globală, în care practic nu mai există medii în mod omogen creştine”, se pune serios problema – evidenţiată deja cu putere de Benedict al XVI-lea – validităţii primei căsătorii, care eventual era lipsită de unul din elementele sale constitutive, circumstanţă care se verifică pe larg în epoca noastră. Tocmai aceste consideraţii l-au determinat pe Francisc să reformeze, simplificând-o, normativa pentru a obţine declararea nulităţii matrimoniale.

“În cazul unei convertiri la vârstă matură (a unui catolic care este astfel numai în certificatul de botez) – scrie cu claritate Müller în prefaţa cărţii lui Buttiglione – poate exista cazul în care un creştin este convins în conştiinţă că prima sa legătură, chiar dacă a avut loc în forma unei căsătorii în Biserică, nu ar fi validă ca sacrament şi că actuala sa legătură similar-matrimonială, îmbucurată de copii şi cu o convieţuire formată în timp cu partenerul său actual este o căsătorie autentică în faţa lui Dumnezeu”.

Şi adaugă: “poate că acest lucru nu poate să fie dovedit canonic din cauza contextului material sau datorită culturii proprii a mentalităţii dominante. Este posibil ca tensiunea care există aici între statusul publico-obiectiv al celei de-a «doua» căsătorii şi vina subiectivă să poată deschide, în condiţiile descrise, calea spre sacramentul Pocăinţei şi spre Sfânta Împărtăşanie, trecând printr-un discernământ pastoral în for intern”.

Cât priveşte vestita notă 351 de la paragraful 305 din Amoris laetitia – acolo unde se spune, referindu-se la circumstanţele atenuante pentru “iregulari”, că “în anumite cazuri”, ar putea să fie “şi ajutorul sacramentelor” – Müller explică: “dacă a doua legătură ar fi validă în faţa lui Dumnezeu”, aşa cum este afirmat în exemplul precedent, “raporturile matrimoniale ale celor doi parteneri n-ar constitui niciun păcat grav ci mai degrabă o încălcare împotriva ordinii publice ecleziastice pentru că s-au încălcat în mod iresponsabil regulile canonice, deci un păcat uşor”.

În sfârşit cardinalul aminteşte că adesea nu se înţelege “toată semnificaţia pastorală” a lui Amoris laetitia şi dificultatea de “a aplica în practică legea gradualităţii cu tact şi discreţie”. Este clar că aici “nu este vorba despre un păcătos împătimit, care vrea să impună în faţa lui Dumnezeu drepturi pe care nu le are. Dumnezeu este deosebit de apropiat de omul care porneşte pe drumul convertirii, care, de exemplu, îşi asumă responsabilitatea faţă de copiii unei femeie care nu este soţia sa legitimă şi nu neglijează nici datoria de a avea grijă de ea. Acest lucru este valabil în cazul în care el, datorită slăbiciunii sale umane şi nu din voinţa de a se opune harului, care ajută la respectarea poruncilor, încă nu este în măsură să satisfacă toate exigenţele legii morale”.

În acest caz, aminteşte cardinalul, “o acţiune în sine păcătoasă nu devine prin asta legitimă şi nici plăcută lui Dumnezeu”, ci “imputabilitatea sa ca păcat poate fi însă diminuată când păcătosul se adresează milostivirii lui Dumnezeu cu inimă umilă şi se roagă «Doamne, ai milă de mine păcătosul». Aici însoţirea pastorală şi practicarea virtuţii pocăinţei ca introducere la sacramentul Pocăinţei are o importanţă deosebită”.

(După Vatican Insider, 30 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



lecturi: 194.

Exprimaţi-vă opinia