Paștele – Misiune Imposibilă?

Publicatla 15 April 2017

crucea misiune

 

Trebuie să recunoaștem: multe dintre evoluțiile lumii de astăzi inspiră incertitudine, incertitudinea inspiră descurajare iar descurajarea inspiră deznădejdea neputinței. Cei mai mulți strigă „nu mai pot” asemenea israeliților striviți de munca cu pământul și de nedreptatea strigătoare la cer; alții deduc din Qohelet, resemnați dar și reductiv, că „nimic nu mai poate fi nou sub soare”; în fine, doar câțiva, aidoma Mariei, îndrăznesc să se întrebe feciorelnic „cum este cu putință” ca glasul lui Dumnezeu să se mai facă auzit iar Voința Lui împlinită în zilele noastre…

Și totuși, de când s-a strigat prima dată „Cristos a înviat!” neputința noastră a încetat să mai fie scuză iar posibilitatea a devenit o misiune: într-adevăr, dacă fără Înviere zadarnică e credința noastră, în schimb Cel Înviat îi trimite imperativ și pe cei care cred, și pe cei care încă se mai îndoiesc: „mergeți în toată lumea și predicați Vestea cea Bună la toate neamurile!” În acest sens, avea dreptate starețul de la Rohia să constate lucid, adică în Lumina pascală, că „Dumnezeu nu ne cere niciodată lucruri grele, ci de-a dreptul imposibile, pentru ca în neputința noastră să se vădească puterea Învierii Sale”.

Însuflețiți așadar de indicativul categoric al salutului de Paști „Adevărat a înviat!” și noi, însoțitorii lui Isus din România, îndrăznim să spunem împreună cu Apostolul: „Toate le putem, în Acela care ne întărește” (cfr. Flp 4,13). „Toate” înseamnă în primul rând din toată inima, din cugetul, din tot sufletul și din toate puterile noastre. „Toate” mai înseamnă tot ce ni se cere ca misiune, de la Vestirea Cuvântului, până la tămăduirea rănilor, trupești sau sufletești. În fine, „toate” înseamnă pur și simplu că locul prezenței noastre se transformă în locul misiunii noastre: în comunitățile din țară, dar și în cele din Italia; acolo unde locuim de obicei dar și pretutindeni unde suntem chemați; în timpul activităților noastre conforme cu „fișa postului”, dar și atunci când suntem solicitați peste program.

Însă semnul cel mai grăitor că neputința de odinioară devine misiune după Înviere constă în trecerea zidurilor (In 20). Cel Înviat trece de zidurile fricii noastre față de oameni de altă religie, etnie sau culoare pentru a ne insufla Duhul curajului și al milostivirii. Să ne lăsăm și noi pătrunși de același Duh al Învierii, pentru a nu mai descoperi în jurul nostru ziduri, ci orizonturi unde să putem vesti, firesc și fără teamă, ci doar cu bucurie curată: „Cristos a înviat!”

Marius Taloș SJ

Exprimaţi-vă opinia