În calendarul Bisericilor de tradiţie bizantină Adormirea Maicii Domnului este ultima dintre marile sărbători. Ciclul liturgic anual are prima sărbătoare la 8 septembrie cu celebrarea Naşterii Maicii Domnului şi se încheie cu adormirea sa, trecerea sa glorioasă în cer primită în braţele Fiului său. Textele liturgiei abundă în exegeza cu caracter cristologic şi ecleziologic a multor texte din Vechiul Testament, propunând mai ales imagini biblice aplicate Mariei şi rolului său în misterul Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu.
Una dintre imaginile care este mai prezentă în liturgia de astăzi este aceea a chivotului, “în întregime din aur, nou chivot al alianţei care este adus în sanctuar”, o imagine luată din Cartea Exodului (25,10). Aşa cum chivotul alianţei este dus în templu, şi Maria este aici comparată în trecerea sa, în intrarea sa în gloria lui Dumnezeu. Acest titlu aplicat Maicii Domnului se află şi într-o altă mare sărbătoare din anul liturgic, cea din 21 noiembrie, adică intrarea sa în templu.
Maria, dusă la templu de copilă, şi intrând acum în gloria cerului, este prezentată ca noul chivot al alianţei care îl poartă în sânul său pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. În unele texte liturgice există imagini care scot în evidenţă raportul dintre cer şi pământ, dintre divinitate şi umanitate în misterul celebrat în această zi: “O, minune extraordinară! Izvorul vieţii este depus într-un mormânt şi mormântul devine scara pentru cer. Bucură-te, Ghetsemani, sfânt sanctuar al Mamei lui Dumnezeu”. Aceste imagini aproape opuse între izvorul vieţii şi înmormântare, între mormântul pe pământ şi scara care urcă în ceruri, se regăsesc şi în textele din Sâmbăta Sfântă când se cântă moartea şi îngroparea lui Cristos.
Liturgia din sărbătoarea de astăzi este şi o mărturisire de credinţă în adevărata întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi om adevărat: în timp ce înălţarea lui Cristos subliniază adevărata sa natură divină, adormirea şi ridicarea la cer a Mamei sale subliniază adevărata sa natură umană: “Era cuvenit ca martorii oculari şi slujitorii Cuvântului să vadă şi adormirea Mamei sale după trup, ultimul dintre misterele care se referă la ea, pentru ca să nu fie spectatori numai ai înălţării Mântuitorului de la pământ, ci şi martori ai trecerii celei care i-a dat naştere”. Textele subliniază raportul de maternitate al Mariei faţă de fiul său, dar şi raportul nupţial: “Mireasa complet neprihănită şi mamă a consimţământului Tatălui, cea care a fost aleasă dinainte de Dumnezeu ca loc al unirii sale fără amestecare, îşi încredinţează astăzi sufletul neprihănit lui Dumnezeu Creatorul”.
Exegeza cristologică şi mariologică în special a psalmilor este foarte prezentă în textele liturgice ale sărbătorii. Diferite tropare preiau versetul 6 din psalmul 30: “În mâinile tale îmi încredinţez sufletul, Doamne, Dumnezeule adevărat”, aplicat trecerii Mariei în cer şi evidenţiat şi în icoana sărbătorii de imaginea sufletului Mariei primit în braţele Fiului: “Cea care domneşte peste toţi, îşi încredinţează sufletul în mâinile Fiului. După ce ai depus sufletul în mâinile celui care, Creator şi Dumnezeu al tău, din tine pentru noi s-a întrupat, în mâinile celui care din tine, fără sămânţă de bărbat, s-a întrupat”.
Liturgia, folosind acest verset din psalm, subliniază două imagini pe care le regăsim în multe tropare: Maria în mâinile Fiului şi în mâinile Creatorului. În afară de psalmul 30, sunt aplicaţi alţi psalmi în mod alegoric la misterul care se celebrează astăzi (23,7 şi 44,15), şi în special psalmul 131 în diferite versete, îndeosebi în versetul 8: “Ridică-te, Doamne, şi vino în locul tău de odihnă, tu şi chivotul puterii tale”.
Unul dintre troparele de la vespere pune în paralel în mod contrastant pe Maria care l-a născut pe Cuvântul întrupat şi cerul care deschide sânul său pentru a o primi, aproape pentru a o naşte la viaţa nouă: “Vino, adunare a prietenilor sărbătorii, veniţi şi să formăm un cor în ziua în care chivotul lui Dumnezeu ajunge la locul odihnei sale. Într-adevăr astăzi cerul îşi deschide sânul său pentru a o primi pe cea care l-a născut pe cel pe care universul nu-l poate conţine; şi pământul, încredinţând izvorul vieţii, se împodobeşte cu binecuvântare şi frumuseţe. Îngerii fac cor împreună cu apostolii, privind-o plini de teamă pe cea care l-a născut pe autorul vieţii noastre în timp ce trece de la viaţă la viaţă”. Corul dublu, al îngerilor din cer şi al apostolilor de pe pământ, devine şi el o icoană a mărturisirii credinţei Bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Şi alte texte preiau această comparaţie între sânul Mariei care primeşte în întrupare Cuvântul lui Dumnezeu şi cerul care o primeşte glorioasă în această zi: “Mormânt şi moarte n-au reţinut-o pe Mama lui Dumnezeu, mereu trează cu mijlocirea sa şi speranţă imutabilă cu ocrotirea sa: ca mamă a vieţii, la transferat la viaţă pe cel care în sânul său mereu feciorelnic şi-a făcut locuinţă. Cel care, întrupându-se, o, Mamă a lui Dumnezeu, a locuit în mod extraordinar în sânul tău neprihănit, el primind sufletul tău preasfânt, în el însuşi îi dăruieşte odihnă. Astăzi Mama lui Dumnezeu a făcut paradis mormântul în care a locuit”. Sânul şi braţele Mariei primesc întruparea Fiului lui Dumnezeu, cerul şi braţele Fiului devin tron pentru Mama lui Dumnezeu.
În sfârşit, multe tropare o cântă pe Maria ca aceea care mijloceşte. Într-un dintre texte se găseşte o imagine foarte frumoasă a mijlocirii, a rugăciunii Mariei care veghează pentru Biserică: “Pentru adormirea unicei Mame a lui Dumnezeu să tresalte inima tuturor credincioşilor, salvaţi de mijlocirea sa vigilentă”. Maria este aceea care, asemenea călugărilor în Biserică, veghează trează în rugăciune. În multe alte tropare ale sărbătorii găsim această insistenţă pe rugăciunea de mijlocire a Mariei la Fiul: “Nu uita, stăpână, de cei care sărbătoresc cu credinţă adormirea ta preasfântă”. Ea “care fără încetare mijloceşte pentru ca întregului pământ să-i fie dăruite pacea şi marea milostivire”.
(După L’Osservatore Romano, 14 august 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu