Papa Francisc la cea de-a doua predică din Postul Mare în Cetatea Vaticanului, vineri, 26 februarie 2016 – ANSA

RV 26 feb 2016. ”Primiţi cu umilinţă cuvântul semănat în voi”: este tema celei de-a doua predici din Postul Mare prezentată vineri, 26 februarie 2016, de predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic, în prezența papei Francisc și a mai multor oficiali din Curia Romană. La predicile de Post din acest an, pr. Cantalamessa și-a propus să abordeze în fiecare vineri principalele documente ale Conciliului Vatican II. După constituția despre liturgie ”Sacrosanctum Concilium”, la care s-a referit vinerea trecută, de data aceasta a fost rândul unui alt document, ”Dei Verbum”, constituția dogmatică despre Cuvântul lui Dumnezeu.
Pr. Raniero Cantalamessa: «Dumnezeul biblic este un Dumnezeu care vorbește. Domnul vorbește. Dumnezeul zeilor nu rămâne în tăcere”, spune psalmul (50,1-3). Dumnezeu însuși repetă de nenumărate ori în Biblie: ”Ascultă, poporul meu, vreau să-ți vorbesc!” (Ps 50,7). În aceasta, Biblia vede diferența mai clară față de idolii care ”au gură, dar nu vorbesc” (Ps 115, 5). Dumnezeu s-a folosit de cuvânt pentru a intra în comunicare cu creaturile umane».

Deși ”Dumnezeu nu are gură și suflare umană, gura sa fiind profetul, iar suflarea sa, Duhul Sfânt”, este o vorbire în sensul adevărat al cuvântului iar ”creatura primește un mesaj pe care îl poate traduce în cuvinte umane”. Discursul despre natura vorbirii lui Dumnezeu se schimbă radical în momentul în care găsim în Scriptură această expresie: ”Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Prin venirea lui Cristos, Dumnezeu vorbește și cu o voce umană, care poate fi auzită și cu urechea trupului”. (…) Cuvântul s-a făcut văzut și auzit (1 In 1,1), și cu toate acestea, ceea ce se aude nu este cuvântul unui om, ci cuvântul lui Dumnezeu pentru că cel care vorbește nu este natura ci persoana, iar persoana lui Cristos este însăși persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În El, Dumnezeu nu ne mai vorbește prin intermediari, ”prin profeți”, ci în prima persoană, pentru că Cristos ”este iradierea gloriei Tatălui și amprenta substanței sale” (cf Evr 1,2). Discursul indirect, la persoana a treia, este înlocuit cu discursul direct, în prima persoană. Nu se mai spune: ”Așa zice Domnul” ci ”Eu vă spun!”.

Vorbirea lui Dumnezeu, atât cea care a fost mijlocită de profeți în Vechiul Testament, cât și cea nouă și directă a lui Cristos, după ce a fost transmisă prin viu grai, în cele din urmă a fost pusă în scris și avem astfel ”Scripturile”. Sfântul Augustin, a remarcat predicatorul, definește sacramentul ”un cuvânt care se vede” (”verbum visibile”), astfel că noi putem defini cuvântul ”un sacrament care se aude”. Caracterul sacramental al Cuvântului lui Dumnezeu se revelează în faptul că uneori acesta acționează chiar și dincolo de capacitatea de înțelegere a omului, care poate fi limitată și imperfectă:
Pr. Raniero Cantalamessa: «Am auzit o persoană făcând această mărturie la o emisiune Tv la care participam și eu. Era un alcoolizat în ultimul stadiu, nu rezista mai mult de două ore fără să bea; familia era pe culmea disperării. Împreună cu soția, a fost invitat la o întâlnire despre cuvântul lui Dumnezeu. Acolo cineva a citit un pasaj din Sfânta Scriptură. O frază anume l-a străpuns ca o flacără de foc și i-a dat certitudinea de a fi vindecat. După aceea, ori de câte ori era ispitit să bea, alerga să deschidă din nou Biblia la acea pagină și chiar simpla lectură a acelor cuvinte îi dădea puterea de a-și reveni, iar acum era vindecat de-a binelea. Când a vrut să spună care era fraza respectivă, glasul i s-a înmuiat de emoție. Era un cuvânt din Cântarea Cântărilor: ”Mângâierile tale sunt mai dulci decât vinul” (1,2). Exegeții ar fi strâmbat din nas la această aplicație, dar omul acela putea să spună: ”Eram mort și acum am revenit la viață”, sau, cum spunea orbul din naștere celor care îl criticau: ”Eu eram orb și acum văd” (cf In 9,10)».

Predica de Post a pr. Cantalamessa s-a concentrat pe cuvântul lui Dumnezeu ca drum de sanctificare personală. Scriptura însăși ne propune o metodă de lectură a Bibliei accesibilă tuturor oamenilor. În scrisoarea Sf. Apostol Iacob (1,18-25) găsim un text celebru despre Cuvântul lui Dumnezeu, din care se extrage o schemă pentru ”lectio divina”, meditarea spirituală a Scripturii, făcută din trei etape sau operațiuni succesive: primirea Cuvântului, meditarea Cuvântului și punerea în practică a Cuvântului.

Primul pas este primirea Cuvântului. ”Primiți cu umilință cuvântul care a fost sădit în voi și care poate mântui sufletele voastre”, scrie apostolul Iacob (1,21). Această primă etapă îmbrățișează toate formele și modurile prin care creștinul intră în contact cu cuvântul lui Dumnezeu: ascultarea Cuvântului în liturgia Bisericii, școlile biblice, meditații scrise și, de neînlocuit, lectura personală a Sfintei Scripturi. În această fază există două pericole care trebuie evitate: primul, acela de a transforma lectura personală a Cuvântului lui Dumnezeu într-o lectură impersonală. Dacă unul nu se lasă interpelat de Cuvântul divin decât după ce a rezolvat toate problemele exegetice și textuale, nu va ajunge niciodată la o concluzie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat pentru ca să fie pus în practică, nu pentru exerciții de exegeză, de aceea, filosoful Kirkegaard spunea: ”Nu mă tem de punctele întunecoase al Bibliei, ci de cele clare”. Celălalt pericol este fundamentalismul: a lua ad litteram tot ceea ce se citește în Scriptură fără a ține cont de interpretare. A se opri la litera scrisă înseamnă a neglija spiritul cu care a fost scrisă.

Al doilea pas din metoda sugerată de Sfântul Apostol Iacob conduce la contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu. ”Dacă cineva ascultă cuvântul”, spune apostolul, ”se aseamănă cu omul care își privește fața în oglindă” (1,23).
Pr. Raniero Cantalamessa: «Sufletul care se privește în oglinda Cuvântului învață să se cunoască așa cum este, învață să se cunoască pe sine, descoperă diferența dintre sine și chipul lui Dumnezeu și chipul lui Cristos. ”Eu nu caut slava mea”, spune Isus (In 8,50): iată, oglinda este în fața ta și vezi imediat cât de departe ești de Isus dacă vei căuta slava proprie; ”Fericiți cei săraci în duh”: oglinda este din nou în fața ta și imediat îți dai seama că ești încă alipit și plin de lucruri superflue, plin mai ales de tine însuți; ”iubirea este răbdătoare…” și îți dai seama cât ești de nerăbdător, invidios, interesat. Mai mult decât a scruta Scriptura (cf In 5,39), este vorba de a se lăsa scrutat de Scriptură».

Din fericire, a remarcat predicatorul, în oglinda Cuvântului nu ne vedem doar pe noi înșine și deformările noastre: vedem mai întâi de toate chipul lui Dumnezeu, mai mult, vedem inima lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a vorbit în Scriptură despre ceea ce umple inima sa, despre iubire. Toată Scriptura a fost scrisă cu acest scop: pentru ca omul să înțeleagă cât de mult îl iubește Dumnezeu și, înțelegând aceasta, ca să se înflăcăreze de iubire față de El. Anul jubiliar al milostivirii este o ocazie minunată de a reciti întreaga Scriptură din această perspectivă, ca pe o istorie a îndurărilor Domnului.

În fine, al treilea pas din parcursul propus de Sfântul Apostol Iacob, a împlini cuvântul lui Dumnezeu: ”Căutați să împliniți cuvântul, nu numai să-l ascultați (…) cine îl pune în practică va fi fericit în lucrarea sa (…) Dacă cineva ascultă cuvântul și nu-l împlinește, se aseamănă cu omul care își privește propria față în oglindă: s-a privit, a plecat și a uitat îndată cum era” (1,22-25). Este ceea ce stă mai mult la inima lui Isus care spune: ”mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc” (Lc 8,21). Fără punerea în practică, toate sunt amăgire, construcție pe nisip (Mt 7,26). Nici nu se poate spune că s-a înțeles Cuvântul pentru că, după cum scrie Sf. Grigore cel Mare, cuvântul lui Dumnezeu se înțelege cu adevărat numai dacă unul începe să-l pună în practică.
Pr. Raniero Cantalamessa: «Cea de-a treia etapă constă, practic, în a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu, sub lucrarea actuală a Duhului Sfânt, devin expresie a voinței vii a lui Dumnezeu pentru mine, într-un anumit moment. Dacă ascultăm cu atenție, ne vom da seama că nu există zi în care, în liturgie, la recitarea unui psalm sau în alte momente, să nu descoperim un cuvânt despre care trebuie să recunoaștem: ”cuvântul acesta este pentru mine, este cuvântul pe care astăzi trebuie să-l pun în practică”».

(rv – A. Dancă)

Exprimaţi-vă opinia