A comunica familia: papabotez1

ambient privilegiat al întâlnirii în gratuitatea iubirii

17 mai 2015

Iubiţi fraţi şi surori,

Tema familiei este în centrul unei aprofundate reflecţii sociale şi al unui proces sinodal care prevede două sinoade, unul extraordinar – abia celebrat – şi unul ordinar, convocat pentru luna octombrie. În acest context, am considerat oportun ca tema următoarei Zile Mondiale a Comunicaţiilor Sociale să aibă ca punct de referinţă familia. Familia este de altfel primul loc în care învăţăm să comunicăm. A ne întoarce la acest moment originar ne poate ajuta fie să facem comunicarea mai autentică şi umană, fie să privim familia dintr-un nou punct de vedere.

Putem să ne lăsăm inspiraţi de icoana evanghelică a vizitei Mariei la Elisabeta (Lc 1,39-56). “Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău!»” (v. 41-42).

Înainte de toate, acest episod ne arată comunicarea ca un dialog care se împleteşte cu limbajul trupului. Primul răspuns la salutul Mariei îl dă, de fapt, copilul, tresăltând de bucurie în sânul Elisabetei. A tresălta pentru bucuria întâlnirii este într-un anumit sens arhetipul şi simbolul oricărei alte comunicări, pe care o învăţăm încă înainte de a veni pe lume. Sânul care ne găzduieşte este prima “şcoală” de comunicare, formată din ascultare şi din contact corporal, unde începem să familiarizăm cu lumea exterioară într-un ambient ocrotit şi la sunetul asigurator al bătăii inimii mamei. Această întâlnire între două fiinţe împreună aşa de intime şi încă aşa de străine una de alta, o întâlnire plină de promisiuni, este prima noastră experienţă de comunicare. Şi este o experienţă care ne uneşte pe toţi, pentru că fiecare dintre noi este născut de o mamă.

Chiar şi după ce am venit în lume rămânem într-un anumit sens într-un “sân”, care este familia. Un sân format din persoane diferite, în relaţie: familia este “locul în care se învaţă să se convieţuiască în diferenţă” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 66). Diferenţe de genuri şi de generaţii, care comunică înainte toate pentru că se primesc reciproc, pentru că între ele există o legătură. Şi cu cât e mai larg evantaiul acestor relaţii, cu cât sunt mai diferite vârstele, cu atât e mai bogat ambientul nostru de viaţă. Legătura stă la temelia cuvântului, care la rândul său întăreşte legătura. Cuvintele nu le inventăm: le putem folosi pentru că le-am primit. În familie se învaţă să se vorbească în “limba maternă”, adică limba strămoşilor noştri (cf. 2Mac 7,25.27). În familie se percepe că alţii ne-au precedat, ne-au pus în condiţia de a exista şi de a putea la rândul nostru să generăm viaţă şi să facem ceva bun şi frumos. Putem da pentru că am primit şi acest cerc virtuos se află în inima capacităţii familiei de a se comunica şi de a comunica; şi, mai în general, este paradigma oricărei comunicări.

Experienţa legăturii care ne “precede” face în aşa fel încât familia să fie şi contextul în care se transmite acea formă fundamentală de comunicare care este rugăciunea. Când mama şi tata îi adorm pe copiii lor abia născuţi, foarte des îi încredinţează lui Dumnezeu, pentru ca să vegheze asupra lor; şi când sunt un pic mai mari recită împreună cu ei rugăciuni simple, amintind cu afect şi alte persoane, pe bunici, alte rude, pe bolnavi şi pe suferinzi, pe toţi cei care au mai mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, în familie, cea mai mare parte dintre noi au învăţat dimensiunea religioasă a comunicării, care în creştinism este în întregime impregnată de iubire, iubirea lui Dumnezeu care ni se dăruieşte şi pe care noi o oferim altora.

În familie este mai ales capacitatea de a se îmbrăţişa, de a se susţine, de a se însoţi, de a descifra privirile şi tăcerile, de a râde şi de a plânge împreună, între persoane care nu s-au ales şi totuşi sunt aşa de importante una pentru cealaltă, pentru a ne face să înţelegem ce anume este cu adevărat comunicarea ca descoperire şi construire a proximităţii. A reduce distanţele, venind în întâmpinare reciproc şi primindu-se, este motiv de recunoştinţă şi de bucurie: din salutul Mariei şi din tresăltarea copilului provine binecuvântarea Elisabetei, după care urmează cântul foarte frumos Magnificat, în care Maria laudă planul de iubire al lui Dumnezeu cu privire la ea şi cu privire la poporul său. Dintr-un “da” rostit cu credinţă provin consecinţe care merg cu mult dincolo de noi înşine şi se răspândesc în lume. “A vizita” comportă a deschide uşile, a nu ne închide în propriile apartamente, a ieşi, a merge spre celălalt. Şi familia este vie dacă respiră deschizându-se dincolo de ea însăşi, şi familiile care fac asta pot comunica mesajul lor de viaţă şi de comuniune, pot să dea întărire şi speranţă familiilor mai rănite şi să facă să crească Biserica însăşi, care este familie de familii.

Familia este mai mult decât orice altceva locul în care, trăind împreună în cotidianitate, se experimentează limitele proprii şi ale altuia, problemele mici şi mari ale coexistenţei, ale înţelegerii. Nu există familia perfectă, dar nu trebuie să ne fie frică de imperfecţiune, de fragilitate, nici măcar de conflicte; trebuie să învăţăm să le înfruntăm în manieră constructivă. Pentru aceasta familia în care, cu propriile limite şi păcate, se iubesc unul pe altul, devine o şcoală de iertare. Iertarea este o dinamică de comunicare, o comunicare care se uzează, care se frânge şi care, prin căinţă exprimată şi primită, se poate reînnoda şi se poate creşte. Un copil care în familie învaţă să asculte pe ceilalţi, să vorbească în mod respectuos, exprimând propriul punct de vedere fără a nega pe cel al altuia, va fi în societate un constructor de dialog şi de reconciliere.

Cu privire la limite şi comunicare, au multe să ne înveţe familiile cu copii marcaţi de una sau mai multe neputinţe. Deficitul motor, senzorial sau intelectiv este mereu o ispită de a se închide; dar poate să devină, graţie iubirii părinţilor, fraţilor şi altor persoane prietene, un stimulent de a se deschide, de a împărtăşi, de a comunica în mod inclusiv; şi poate ajuta şcoala, parohia, asociaţiile să devină mai primitoare faţă de toţi, să nu excludă pe nimeni.

Apoi, într-o lume în care aşa de des se blestemă, se vorbeşte rău, se seamănă neghină, se poluează cu bârfe ambientul nostru uman, familia poate să fie o şcoală de comunicare ca binecuvântare. Şi asta şi acolo unde pare să prevaleze inevitabilitatea urii şi a violenţei, când familiile sunt separate întrei ele de ziduri de piatră sau de zidurile nu mai puţin de străpuns ale prejudecăţii şi resentimentului, când par să existe bune motive pentru a spune “acum e suficient”; în realitate, a binecuvânta în loc de a blestema, a vizita în loc de a respinge, a primi în loc de a combate este unicul mod pentru a frânge spirala râului, pentru a mărturisi că binele este mereu posibil, pentru a educa pe copii la fraternitate.

Astăzi media mai moderne, la care mai ales pentru cei mai tineri de acum nu se poate renunţa, pot atât să împiedice cât şi să ajute comunicarea în familie şi între familii. O pot împiedica dacă devin un mod de a se sustrage de la ascultare, de a se izola de împreună-prezenţa fizică, prin saturaţia fiecărui moment de tăcere şi de aşteptare neînvăţând că “tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte dense în conţinut” (Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a 46-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, 24.1.2012). O pot favoriza dacă ajută la a povesti şi a împărtăşi, la a rămâne în contact cu cei de departe, la a mulţumi şi a cere iertare, la a face posibilă mereu din nou întâlnirea. Redescoperind zilnic acest centru vital care este întâlnirea, acest “început viu”, noi vom şti să orientăm raportul nostru cu tehnologiile, în loc să de lăsăm conduşi de ele. Şi în acest domeniu, părinţii sunt primii educatori. Dar nu trebuie lăsaţi singuri; comunitatea creştină este chemată să le fie alături pentru ca ei să ştie să-i înveţe pe copii să trăiască în ambientul comunicativ după criteriile demnităţii persoanei umane şi al binelui comun.

Aşadar, provocarea care ne se prezintă astăzi este să reînvăţăm să povestim, nu pur şi simplu să producem şi să consumăm informaţie. Aceasta este direcţia spre care ne determină puternicele şi preţioasele mijloace ale comunicării contemporane. Informaţia este importantă dar nu e suficient, pentru că prea des simplifică, contrapune diferenţele şi viziunile diferite solicitând să aderăm la una sau alta dintre ele, în loc să favorizeze o privire de ansamblu.

Şi familia, în concluzie, nu este un obiect asupra căreia se comunică opinii sau un teren asupra căruia să se ducă bătălii ideologice, ci un ambient în care se învaţă să se comunice în proximitate şi un subiect care comunică, o “comunitate comunicantă”. O comunitate care ştie să însoţească, să sărbătorească şi să rodească. În acest sens este posibil să se refacă o privire capabilă să recunoască faptul că familia continuă să fie o mare resursă, şi nu numai o problemă sau o instituţie în criză. Media tind uneori să prezinte familia ca şi cum ar fi un model abstract de acceptat sau de refuzat, de apărat sau de atacat, în loc de o realitate concretă de trăit; sau ca şi cum ar fi o ideologie a cuiva împotriva altcuiva, şi nu loc în care cu toţii învăţăm ce înseamnă a comunica în iubirea primită şi dăruită. A povesti înseamnă în schimb a înţelege că vieţile noastre sunt împletite într-o ţesătură unitară, că glasurile sunt multiple şi fiecare este de neînlocuit.

Familia mai frumoasă, protagonistă şi nu problemă, este aceea care ştie să comunice, pornind de la mărturie, frumuseţea şi bogăţia raportului dintre bărbat şi femeie, şi a aceluia dintre părinţi şi copii. Să nu luptăm pentru a apăra trecutul, ci să lucrăm cu răbdare şi încredere, în toate ambientele în care locuim zilnic, pentru a construi viitorul.

Din Vatican, 23 ianuarie 2015

Ajunul sărbătorii sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia