Cu prilejul aniversării a două sute de ani de la reînființarea ordinului iezuit Societatea lui Isus, prezentăm în continuare un eseu care invită la meditare și reînnoire, atât pentru membrii ordinului, cât și pentru toți colaboratorii acestuia sau pur și simplu pentru aceia care se trăiesc și se lasă inspirați de spiritualitatea ignațiană.

***

Se întâmpla pe 7 august 1814. În acea zi, papa Pius al VII-lea, însoțit de o suită solemnă, s-a îndreptat spre biserica Del Gesù din Roma pentru a celebra euharistia la altarul principal dedicat sfântului Ignațiu. Puțin după aceea, după micul dejun, intră în capela interioară a colegiului, unde porunci să se citească bula Sollicitudo omnium ecclesiarum prin care restaura Societatea lui Isus în toată lumea. La acel act erau prezenți cam 150 de iezuiți, toți în vârstă și provenind din diferite țări europene. Printre ei se afla și cunoscutul Pr. Manuel Luengo, care în monumentalul Jurnal al expulzării iezuiților ne-a lăsat o cronică exhaustivă a vieții și pătimirilor celor expulzați până în acel moment. De la abolirea Societății, la 21 iulie 1773, de către papa Clement al XIV-lea, și până în acea zi, trecuseră 41 de ani și 17 zile. clement

Suntem în pragul celui de-al doilea centenar de la acel eveniment și dorința pr. General este ca acesta să nu treacă neobservat. De ce nu putem să îl uităm? Ce sperăm să producă în noi această comemorare?

Societatea lui Isus este, în Biserică, o ”comunitate de aducere-aminte”. O comunitate de aducere-aminte, așa cum este Societatea, trăiește din acel eveniment de har care a făcut-o să se nască. Trăiește din acea carismă inițială pe care Domnul a dăruit-o Bisericii sale prin sfântul Ignațiu și primii săi tovarăși. Din această aducere-aminte a fundamentului se nutrește Societatea astăzi și întotdeauna. Numai că, pentru a fi astfel, o comunitate de aducere-aminte are nevoie să-și istorisească sieși și să-și povestească mereu propria sa istorie: faptele sale glorioase și greșelile sale, suferințele prin care a trecut precum și cele pe care le-a pricinuit altor comunități vecine. Are nevoie să-și amintească de acei ”iezuiți exemplari”, care în împrejurări favorabile sau ostile, au menținut flacăra originară și au experimentat apartenența la Societate ca pe ”un drum către Dumnezeu”, chiar și atunci când, a-l considera astfel, nu mai era atât de evident. Fără acest exercițiu creativ al amintirii (în latină, re-cordari înseamnă „a trece din nou prin inimă”, comunitățile de aducere-aminte riscă să se dilueze în colectivități, uitând cine sunt, de ce și pentru ce există în Biserică și în lume.

Prin urmare, nu ne amintim doar de o dată. Ne amintim de un eveniment istoric și, prin el, de niște tovarăși iezuiți, din a căror fidelitate și eroism avem multe de învățat. De asemenea și din greșelile lor.

Fără îndoială că în acest an vor avea loc, în toată Societatea, multe celebrări care vor comemora acea zi de 7 august 1814: congrese, publicații, conferințe și dezbateri în care să se analizeze cauzele și efectele atât ale abolirii cât și ale restaurării Societății. Sunt binevenite asemenea inițiative pentru că noi iezuiții știm destul de puține despre această perioadă a istoriei noastre. Fără îndoială, ne vor ajuta să punem faptele în primul plan, ”istorisirea” așa cum vrea Ignațiu, pentru a putea mai târziu ”reflecta pentru a trage vreun folos”. Cum? Prin ce mijloace?

Acest text nu vrea să facă cunoscute faptele care au însoțit restabilirea Societății. Intenția sa are legătură mai degrabă cu obiectivul exprimat de către părintele General: ”A promova o reflecție în rugăciune despre trecutul nostru care să facă posibilă o slujire mai eficientă în viitor… A învăța din luminile și umbrele trecutului nostru cu scopul de a percepe cu mai mare claritate și a ne dărui cu mai mare generozitate lucrurilor pe care Domnul le cere de la noi în momentul prezent”. Așa dorim să ne poziționăm, conștienți fiind că rodul pe care îl vor produce comemorările din acest an se vor putea măsura doar prin procesele de reînnoire care se pun în mișcare astăzi în Societate și în fiecare dintre noi.

  1. Vâslași luptători și curajoși.

Bula prin care papa Pius al VII-lea restaura Societatea lui Isus spunea printre altele: pius vii

”Așadar, noi ne-am considera vinovați de un grav păcat în fața Domnului, dacă, aflându-ne într-o situație publică atât de gravă, am neglija înfăptuirea acelor ajutoare spre mântuire pe care Dumnezeu, în providența sa singulară, ni le furnizează și dacă, așezați în barca lui Petru, agitată și învolburată de vârtejuri neîncetate, am refuza niște vâslași pricepuți și curajoși care se oferă să țină piept valurilor mării, care în orice moment ne amenință cu naufragiul și ruina”.

Suprimarea Societății însemnase pentru bisericile din toată Europa și coloniile din America Latină o pierdere cu consecințe incalculabile, mai ales în domeniul educației tineretului și al apărării creștinismului. Ajung pentru confirmare următoarele cifre:

  • În momentul în care încep expulzările din Portugalia, Franța și Spania, Societatea universală număra 23.000 de iezuiți. Când este restaurată, mai sunt vreo 600 împrăștiați prin Rusia și cele două Sicilii.
  • Expulzările și suprimarea care a urmat a condus la închiderea a circa 700 de colegii răspândite pe trei continente. Împreună cu ele căzură de asemenea și faimoasele reducțiuni din America Latină.
  • Limitându-ne doar la Asistența Spaniei, în noaptea de 2 aprilie 1767, nu mai puțin de 5346 iezuiți (2740 din metropolă și 2606 din zona hispano-americană și Filipine) au fost capturați și conduși către porturile desemnate anterior pentru fiecare grup.

Rezultatele unei măsuri atât de nedrepte nu s-au lăsat așteptate: Biserica era lipsită, în acele momente de mare tulburare, de mulți dintre oamenii ei cel mai bine pregătiți, iar societatea civilă, de cei care fuseseră educatorii tineretului ei.

Nu e de mirare, atunci, că de-a lungul întregii Europe se ridicau voci care cereau întoarcerea iezuiților cu scopul de a umple golurile produse prin dispariția lor. Bula papei Pius al VII-lea se sprijină în mod repetat pe argumentul că restaurarea Societății era cerută de toate Bisericile. Acesta este leitmotiv-ul al bulei:

”Solicitări urgente și presante pentru restaurarea aceleiași Societăți a lui Isus, cu un consens aproape unanim al întregii lumi creștine, ne vin în fiecare zi din partea venerabililor noștri frați arhiepiscopi și episcopi, și din partea ordinelor și sectoarelor tuturor demnitarilor, în special după ce s-a răspândit în toate părțile faima fructelor fertile pe care această Societate le produsese în regiunile menționate [Rusia și cele două Sicilii].

Dornici să împlinim datoria muncii noastre pastorale, de îndată ce ne-a fost prezentată cererea lor prin care implorau autorizația noastră pentru a rămâne uniți într-un singur corp, și astfel, conform cu Institutul lor, să se dedice cu mai mare agilitate în instruirea tineretului în chestiuni de credință, și în educarea ei spre bunurile moravuri, în exercitarea oficiului predicării, ascultarea spovezilor și administrarea celorlalte sacramente, noi judecăm oportun să consimțim cererii lor„.

Cu această intenție a fost restaurată Societatea lui Isus. Cu acest scop erau din nou chemați în rândurile lor acești ”vâslași luptători și curajoși”, care timp de mai bine de 40 de ani fuseseră debarcați din barca Bisericii. Era o invitație la a se întoarce ca să fie, în plin secol XIX, ceea ce fuseseră până după prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ceea ce, cum vom vedea mai târziu, nu era scutit de ambiguități periculoase.

           2. Jumătate de secol de traversare a deșertului. De ce am fost expulzați și suprimați?

Nu lipseau voci în Europa care atribuiau relelor produse de Revoluția franceză și succesiva expulzare a iezuiților care aproape a dus la dispariția sa. Tocmai de aceea, aceleași voci au cerut foarte devreme întoarcerea iezuiților ca o ”trupă de șoc” a restaurării politice și religioase ce a urmat aceleiași revoluții; ca niște paladini ai noii alianțe dintre tron și altar. Ce anume i-a determinat, atunci, pe regii burboni să expulzeze Societatea din teritoriile lor, și pe Papa să o suprime, dacă jumătate de secol mai târziu, ambele puteri îi vor cere să se întoarcă?

Astăzi știm foarte bine că motivele care au dus la suprimarea Societății lui Isus au fost foarte complexe. Unele veneau din afară, altele dinăuntrul ei. Mai mult decât motivațiile strict religioase, au fost motivele politice cele care au promovat și au condus la acest deznodământ. Cum spuneam la început, nu vrem aici să le analizăm în detaliu, însă vrem să le menționăm, de vreme ce cu greu am putea învăța ceva din ele fără a le considera îndeaproape.

Din afara Societății au influențat suprimarea sa următoarele fapte:

  • Nașterea Statului modern (centralist, laic, naționalist) impulsionat de către Epoca Luminilor și Revoluția franceză; diferitele tipuri de monarhisme, mișcarea jansenistă, etc. Toate acestea vedeau în iezuiți principalul obstacol pentru planurile lor. În gândirea lor, (iezuiții) aveau o putere excesivă în societate, prin intermediul educației, a influenței lor de la curți, a laxismului lor sau, respectiv, a fidelității lor neclintite față de Papa.
  • Iezuiților li se atribuia apărarea tezei regicidului, lucru pe care unii monarhi din Europa îl trăiau cu o autentică groază.
  • Reducțiunile din America de Sud erau văzute ca un atac direct la suveranitatea monarhilor Portugaliei și Spaniei.
  • Etc.

Cheia acestei opoziții – spune un autor modern – nu trebuie căutată în ”filozofie”, ci în ”politică”. Prin tradiție și formare, iezuiții erau iluminiști și universaliști, așa cum erau și filozofii Enciplopediei, însă interesele ”politice” ale iluminiștilor o luaseră pe un drum nou, diferit de cel din trecut. Fără presiune politică nu s-ar fi produs suprimarea Societății. Clement al XIV-lea era pus într-o autentică dilemă: ori să priveze Biserica de cea mai mare forță organizată a ei, mergând în plus în contra a două secole de continue aprobări din partea papilor, ori să înfrunte riscul ca legăturile Romei cu Lisabona, Paris și Madrid să sufere un colaps…

Au existat, de asemenea, alte cauze interne, adică înrădăcinate în modul de a fi și de a proceda al Societății. ”Iezuiții putem fi mulțumiți și mândri de cele cinci secole de existență în slujba Bisericii și a lumii, însă fără nevoia de a ne ascunde propriile noastre umbre”. Spre exemplificare, iată câteva dintre ele exprimate în formă de întrebare:

  • Nu cumva a acumulat Societatea o excesivă putere spirituală și mundană, ceea ce a făcut să fie văzută ca o instituție prepotentă și încrezută, detestabilă în ochii celorlalte puteri ale momentului? ”Dacă devin lumești, [iezuiții] sunt distruși de către lume”, afirmă un istoric, care, pe de altă parte, nu-și ascunde admirația pentru Societate.
  • Nu cumva s-a folosit, în anumite împrejurări, de nivelul său cultural superior și de reușitele sale apostolice pentru a disprețui celelalte congregații religioase într-un mod puțin sau deloc evanghelic? În secolul al XVIII-lea scad vocațiile în toate ordinele religioase, cu excepția cartuzienilor, a franciscanilor de strictă observanță și a iezuiților. În mijlocul acestei panorame, Societatea lui Isus numără, în 1750, 22500 de iezuiți, împrăștiați prin toată lumea și continuă să crească. Până și de succes ne putem îmbolnăvi sau chiar muri…
  • Pe lângă inteligenți, nu cumva eram bogați și mândri? Acest topos popular sub care am fost cunoscuți timp de secole poate fi respins din start sau, dimpotrivă, se poate transforma în întrebare? E vorba doar de un mit sau de unul din acele stereotipuri construite pe o anumită bază reală?

pieczec ihs 640x480

           3. Societatea restaurată

Cum este Societatea care renaște din propria-i cenușă în 1814, această ”a doua Societate” a cărei durată se extinde până la conciliul Vatican al II-lea și la pr. Arrupe?

Trebuie spus, mai întâi, că a contrapune simplist și tranșant a doua Societate primeia – în detrimentul aceleia, bineînțeles – pare nedrept. Asemenea contrapoziție nu ține cont nici de împrejurările istorice ale întoarcerii iezuiților, nici de vârsta lor înaintată și imensa suferință fizică și morală la care fuseseră supuși pe nedrept, nici de creativitatea apostolică de care, după ce au trecut peste primele încercări, au dat dovadă acei frați ai noștri.

Acest grup era compus din circa 600 iezuiți care au supraviețuit în Rusia, plus cei care, odată restaurată Societatea, s-au întors în ea, majoritatea lor având o vârstă înaintată sau fiind deja mai aproape de moarte decât de întreprinderea unor noi aventuri.

Iată ceea ce este cu adevărat admirabil, ceea ce ne atrage atenția și ne interpelează astăzi: faptul că o Societate atât de mică și îmbătrânită renaște cu puterea carismei și a modului de a proceda cu care o dotase sfântul Ignațiu în 1540, și că atrage iarăși mulți urmași. În 1820, data primei Congregații Generale a Societății restaurate, iezuiții sunt deja 1308: 503 preoți, 322 de frați și 482 de scolastici.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaștem cu aceeași sinceritate că ”a doua Societate” renaște foarte afectată de trauma deșertului pe care tocmai l-a traversat și, de asemenea, de climatul de restaurare politică și eclezială în care își face reapariția. Mai mult, prezența sa este revendicată pentru slujirea acestei restaurări atât de către ierarhia ecleziastică cât și de cea seculară.

În asemenea împrejurări, putea Societatea să reacționeze într-un alt mod? Avem dreptul să-i pretindem s-o fi făcut? Ceea ce e sigur e că restaurarea politică și eclezială s-a realizat în contra valorilor emergente în noua Europă, și că Societatea s-a transformat în ”trupa de șoc” a numitei restaurări fără a reuși să discearnă – uneori fără a avea puterea să o facă – valorile pe care le aducea acea nouă înțelegere a omului și a libertății sale; aspirațiile democratice pe care le propulsa și necesara separare dintre Biserică și Stat pe care o postula.

Așadar, am putea afirma că:

  • Restaurarea politică și eclezială s-a realizat, în mare măsură, în contra revoluției și a secolului Luminilor, și că restaurarea Societății se înscrie în această mișcare reacționară.
  • Sancțiunile suferite îi făcură incapabili pe iezuiți să vadă valorile de dreptate și libertate răspândite de Revoluția franceză și de Iluminism.
  • Această reacție aproape naturală i-a condus să se identifice – sau cel puțin așa au fost văzuți de mulți – cu o ordine politică care era pe cale de dispariție în Europa. ”În timpul întregului secol al XIX-lea, și adesea pe bună dreptate, numele iezuiților s-a transformat în sinonim pentru reacționarism și conservatorism”; în aliat al Vechiului Regim, caracterizat de monarhiile absolutiste și de alianța dintre tron și altar.
  • După cum afirmă un ilustru iezuit, referindu-se la cazul francez, iezuiții ”trăiau încă din amintirea regatelor lui Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea; păstrau iluzia de a beneficia de aceeași protecție sub Burbonii care îi trădaseră, fără a-și da seama cât de mult se schimbase societatea franceză sub influența filozofilor, a Revoluției și a Imperiului” (J.-C. Dhôtel).
  • Din nefericire, și ca o consecință a punctului anterior – adaugă un istoric din zona anglo-saxonă,- ”iezuiții nu s-au distins în a crea pentru Biserică un aggiornamento în domeniul gândirii catolice” (W. Bangert), cel puțin până spre sfârșitul secolului al XIX-lea când lucrurile începură să se schimbe.
  • ”Leagănul în care renaște Societatea – afirmă alt istoric iezuit, de această dată spaniol – este din punct de vedere politic antiliberal, din punct de vedere sociologic conservator și din punct de vedere religios apologetic. Acest lucru va condiționa spiritul său mulți ani. Acest spirit căuta, în general, siguranțe în obiceiurile înrădăcinate și găsea răspunsuri în doctrinele tradiționale mai mult decât în a înfrunta riscurile inerente noilor experiențe, prieteni și compromisuri” (M. Revuelta).

Să fie doar umbre? N-ar fi corect să spunem asta. Iezuiții restaurați au descătușat o vitalitate și o creativitate de-a dreptul surprinzătoare dacă ținem seama de numărul lor și de situația corporală și sufletească în care renasc. Unele dovezi ale acelei incredibile vitalități se pot verifica în rapida sa creștere demografică; la întoarcerea sa la misiunile din America și Filipine; în multiplicarea și dotarea colegiilor… Toate acestea se nasc dintr-o spiritualitate arzătoare și expansivă, dintr-o tărie și capacitate de a se ivi din nimic, care nouă astăzi ni se par incredibile, dintr-o credință neclintită în providența lui Dumnezeu și dintr-o mărturie de viață care îi făcea atractivi și admirabili.

            4. Învățături necesare, astăzi.

Scrie pr. General: ”Astăzi, după 200 de ani, iezuiții dorim să învățăm din luminile și umbrele trecutului nostru, cu scopul de a percepe cu mai mare claritate și a ne dărui cu mai mare generozitate lucrurilor pe care Domnul le cere de la noi în momentul prezent”. Care ar fi învățăturile principale, din ceea ce s-a întâmplat acum două secole, învățături capabile să inspire prezentul și viitorul nostru? Iată aici câteva pe care le considerăm esențiale:

a) Ca încrederea radicală în Dumnezeu și în Societate ca un drum către El să fie izvorul autentic de speranță și de mobilizare apostolică în aceste timpuri grele care ne-au fost date să le trăim.

Despre acei frați ai noștri, ne impresionează puternic credința și încrederea lor înrădăcinată în Dumnezeu, puse la încercare de atâtea ori; ascultarea lor necondiționată a unei decizii care venea din partea celui care le putea provoca cea mai mare durere: Papa; perseverența lor în Societate, pe care continuau să o vadă ca pe un drum spre Dumnezeu pentru ei chiar și în momentele ”durerii celei mai mari”; capacitatea lor de a supraviețui cu ceea ce e esențial, mereu dispuși să-și facă din nou bagajele; fervoarea și dinamismul lor apostolic; capacitatea lor de ”a da pagina” și a începe totul de la început, fără a rămâne prizonierii trecutului sau a trimite factura pentru nedreptățile îndurate…

Astăzi, după 200 de ani, în Spania redevenim o singură provincie iezuită ca și ei. Tot ca și ei, suntem mai mulți iezuiți bătrâni decât tineri. Panorama apostolică ce o avem în față este enormă, ca și a lor. Dacă ei au îndurat o suprimare juridică, a noastră se aseamănă mai mult cu o suprimare culturală…

Vom avea și noi aceeași credință-încredere, care să ne facă să trăim lipiți de Isus Cristos și, în El, să trăim pentru proiectul său? Vom moșteni de la ei ”capacitatea de a ne conecta cu idealurile sfântului Ignațiu și a primilor iezuiți, reconstruind ceea ce e nou plecând de la ceea ce a fost mai bun în trecut”? Ce rol vor juca în noua situație așteptările fiecăruia sau a fiecărei provincii vechi? Vor fi ele sau Dumnezeu și Împărăția sa orizontul de gândire și acțiune a tuturor, liberi de atașamentele noastre personale, culturale, politice sau de orice alt tip?

b) O creativitate apostolică și un stil de viață personală și comunitară care să atragă urmași.

Cum se explică acea înflorire de vocații la Societate în ciuda repetatelor expulzări care au marcat viața iezuiților din țara noastră [n.n. din Spania], și în ciuda numărului mic de vocații în celelalte familii religioase? Cauzele sunt complexe, dar între ele ar fi de menționat cele pe care deja le-am trecut în revistă: fervoarea arzătoare și expansivă a noilor iezuiți, iubirea către Societate și legătura fraternă strânsă între membrii ei, ceea ce îi înzestră cu o capacitate imensă de a înfrunta adversitățile fără a se lăsa învinși de ele. Mereu cu valizele făcute, mereu dispuși să reînceapă…

Asta, împreună cu alte cauze exterioare, explică faptul că Societatea restaurată, urmând exemplul primei Societăți, a înflorit în acele opere care constituiseră gloria sa, cum ar fi colegiile, predicile și misiunile. De asemenea, și în altele de tip devoțional, îndreptate mai direct spre satisfacerea nevoilor spirituale ale oamenilor și spre re-creștinarea maselor.

Ambii factori împreună – vizibilitatea culturală, pe de o parte, a unui Corp apostolic de iezuiți uniți, strâns legați între ei, curajoși, plini de credință și zel evanghelic și, pe de altă parte, fideli carismei ignațiene și creativi în lumea în care le-a fost dat să trăiască – a fost, fără îndoială, baza rapidei sale expansiuni de-a lungul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Asta îi făcea atrăgători pentru mulți tineri și trezea în ei dorința de a-l urma pe Isus conform cu stilul lor de viață.

În această panoramă, nu au lipsit, așa cum am arătat deja, nici unele umbre, însă iezuiții de astăzi am putea să ne întrebăm dacă nu cumva secretul noilor vocații nu va avea de-a face cu re-întruparea într-un context nou a acestor două caracteristici la care am făcut aluzie. Prima: o mai mare coeziune corporativă și vizibilitate culturală ca și Corp religios și apostolic, născute amândouă din credința și carisma ignațiană. A doua: o privire mai cuprinzătoare și mai clară asupra lumii pentru a putea să-i comunicăm bucuria Evangheliei, în modalități tot mai înculturate și creative.

c) Un discernământ apostolic care să ne elibereze de capcana anumitor alianțe care nu corespund cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, ci unor interese murdare.

Cu siguranță, greșeala cea mai mare a Societății restaurate a fost miopia sa, lipsa sa de viziune istorică. ”Dat fiind leagănul politic și eclezial în care renăștea”, probabil era imposibil să fi fost altfel, însă adevărul e că în acel moment istoric i-a lipsit discernământul spiritual de care avea nevoie: se năștea într-o nouă cultură care promova valorile libertății, ale dreptății și democrației și, totuși, Societatea s-a aliat cu forțele Vechiului Regim, al cărui obiectiv era să restaureze un trecut caduc.

Trebuia oare să se întâmple așa, adică trebuia ca iezuiții ”să se transforme în pionii conservatorismului burbon și roman, în militanții alianței dintre tron și altar, în propagandiștii Restaurării, în gardienii ordinii stabilite…, ei care dăduseră lumii un exemplu de plasticitate creatoare; care ajunseseră să fie pionierii umanismului occidental pe trei continente; care știuseră să inventeze pe atâtea melaguri schimbul cultural egalitar și respectul pentru celălalt”? ”Era oare [Societatea] atât de puțin îndemânatică în folosirea discernământului ignațian încât n-a fost în stare să distingă ceea ce, în moștenirea Iluminismului, era slava lui Dumnezeu?”, se întreabă jurnalistul și istoricul J. Lacouture, în cunoscuta și laudativa sa operă Iezuiții.

Dacă vrem să învățăm ceva din ceea ce s-a întâmplat atunci, iezuiții moderni va trebui să fim foarte atenți la orice fel de alianță cu actualele lobby ale puterii, mai ales în momentele de greutăți interioare sau apostolice. Nu toți cei care ne laudă sau solicită colaborarea noastră sunt, fără doar și poate, promotorii unei istorii mai bune, așa cum nici cei care ne critică nu se înșeală neapărat. Nici invers, cu siguranță, însă, în orice caz, un lucru se impune: nevoia de a lua mai în serios discernământul apostolic, acest exercițiu spiritual care aparține patrimoniului cel mai valoros al moștenirii noastre ignațiene. Fără acest exercițiu, pactele noastre cu o lume nedreaptă ar putea să se repete din nou.

 

***

Încheiem cu cuvintele pr. General: ”Contemplând această piatră de hotar a istoriei noastre ca și Societate, îi dăm mulțumire cu umilință lui Dumnezeu pentru că minima noastră Societate continuă să existe: pentru că noi înșine, membrii Societății, continuăm să găsim în spiritualitatea sfântului Ignațiu un drum către Dumnezeu; continuăm să creștem mulțumită sprijinului și imboldului fraților noștri din comunitate, pentru că încă experimentăm privilegiul și bucuria de a sluji Bisericii și lumii, în special celor mai nevoiași, prin intermediul ministerelor noastre. Îi cer lui Dumnezeu ca sărbătorirea plină de mulțumire a acestor 200 de ani aniversari de la restaurarea Societății să fie binecuvântată printr-o mai profundă asimilare a modului nostru de a trăi și printr-un angajament tot mai creativ, generos și plin de bucurie prin care să oferim viața noastră slujirii mai marii slave a lui Dumnezeu”.

Jose Antonio Garcia, SJ

Traducere: Iosif Șandoru, SJ

Exprimaţi-vă opinia