ȘCOALĂ PRACTICĂ DE DISCERNĂMÂNT

 

12A. Când te angajezi să ieși din rău

și cauți binele (ES nr. 316)


REGULA A TREIA. Când te angajezi să ieși din rău și cauți binele, Dumnezeu îți vorbește prin consolarea spirituală. Aceasta este de trei feluri (astăzi vom reflecta asupra primei): primul e când izvorăște în tine vreo mișcare intimă care te înflăcărează de iubire pentru Domnul și iubești în el și pentru el orice creatură, sau verși lacrimi care te împing să-l iubești pe Domnul și pe frați sau să detești păcatele tale… (ES nr. 316).

 

Regula a treia clarifică limbajul de bază a lui Dumnezeu: Dumnezeu vorbeşte prin consolare.

Cuvântul său este acţiune iar acţiunea sa este con-solare; El provoacă acele sentimente pe care le încearcă acela care se află într-o companie dorită. El este Emanuel, Dumnezeu-cu-noi; singura companie care învinge singurătatea ta, relaţia de iubire care te face să exişti, încrederea care te face să respiri şi dezvoltă potenţialităţile tale.

 

Spiritul său este Paracletul, avocatul apărător, consolatorul, care îţi stă mereu alături, nu te lasă singur expus adversităţilor existenţei. Dumnezeu este iubire, iar iubirea este mereu prezentă; o prezență de foc şi apă, viaţă şi bucurie a celui care iubeşte, într-un dinamism care face să crească în putere, luciditate şi pace.

 

A iubi înseamnă „a-și aminti” de celălalt, „a-l-purta-în-inimă”, „a-l-avea-înăuntru” ca „interes” primar. Dacă iubeşti, plăcerea ta este plăcerea celuilalt, care devine normă a simţirii, gândirii şi acţiunii tale și care dezleagă libertatea ta; altfel este idolatrică.

 

Există trei tipuri principale de consolare: una sensibilă şi alta insensibilă sau aproape, plus o a treia puţin sensibilă, care se situează între cele două.

Prima este cea mai sensibilă, dar şi cea mai periculoasă, tocmai pentru că e sensibilă; ea poate fi provocată atât de către tine cât și de către duşman; în plus, te ataşezi cu uşurinţă de ea pentru plăcerea pe care o aduce; în fine, aceasta, cum vine, aşa de repede se și duce şi te poate lăsa în ariditate. Această consolare este ca ploaia și pentru spirit este bucurie, alinare, odihnă şi forţă. Ploaia trece, dar beneficiul ei continuă ca o rodnicie de viaţă. Iar dacă, în locul unei ploi, vine o aversă cu ropote aduce mai mult daune decât folos, atunci nu vine de la Domnul. Nu e, deci, evident că o consolare, cu cât e mai sensibilă, cu atât e mai bună: e adevărat mai degrabă contrariul. Ea poate atât să fecundeze cât şi să devasteze spiritul, mai ales dacă o cauţi. Păzeşte-te de a o căuta; însă, chiar dacă nu o cauţi, te alipeşti ușor de ea şi devii orgolios, dacă o ai.

 

Această consolare este descrisă ca o mişcare intimă care vine din partea cea mai interioară a ta, unde locuiește El. Şi este flacără, foc şi lumină, încălzeşte şi iluminează. Este „o flacără de iubire” numai pentru Dumnezeu: un sentiment care îţi dilată inima către toţi şi către toate, dându-ţi tăria de a trăi cu seninătate realitatea cotidiană fără a te înstrăina de ea.

 

Acestei consolări îi aparţin şi lacrimile de com-pasiune, care te deschid către Dumnezeu şi către ceilalți: sunt apa care vine din acest foc şi îl alimentează. Aceste lacrimi sunt destul de diferite de cele de auto-compătimire, neputinţă, mânie şi disperare. Chiar şi când ele privesc la rănile din trecut, sunt un balsam care cicatrizează şi eliberează de partea dureroasă a experienţei. Toate acestea oferă plăcere şi nutresc spiritul, aşa cum mâncarea dă plăcere şi hrănește corpul. Riscul acestei consolări este pericolul lăcomiei spirituale, deoarece consolarea sensibilă e de dorit pentru spirit întocmai ca hrana pentru trup. „Nesațul” de consolări este mai periculos decât orice alt viciu. Dacă Dumnezeu le acordă, nu o face pentru a te ataşa de ele, ci pentru a-ţi facilita desprinderea de plăcerile mai grosolane. Dacă alergi după ea devii nu un om spiritual, ci un animal spiritual care instinctiv urmăreşte plăcerile trupului în loc de cele spirituale. Trebuie să înveţi să trăieşti cu detaşare plăcerea consolării în iubire, pentru ca prezenţa ei să nu te ameţească sau să te exalte, iar absenţa ei să te redimensioneze fără să te doboare.

                                                                          

       

(cf. textului lui Silvano Fausti – Prilej sau ispită)

ANALIZEAZĂ:

Întrebări pentru reflecţia personală:

                                                                                          

  • Ai experimentat câteodată anumite consolări în timpul rugăciunii? Cum se manifestă în tine?
  • Ești în stare să deosebești  consolarea care vine de la Dumnezeu de consolarea pur umană?
  • Când consolarea a trecut, în ce stare sufletească te-a lăsat?
  • Ai tendința de a căuta consolarea în timpul rugăciunii sau atunci când faci ceva bun pentru ceilalți?
  • Ce înțelegi prin „lăcomie spirituală”?
  • În rugăciune cauți consolarea lui Dumnezeu sau Dumnezeul consolării?

 

 

 MEDITEAZĂ:

Text biblic de referinţă:

Gal 5,22: consolarea este descrisă ca rod al Spiritului, unic şi multiform.

 

 

OBSERVĂ:

Dacă te rogi și slujești cu dezinteres și libertate interioară sau cu dorința de fi mângâiat/ă.

 

 

ROAGĂ-TE:

lui Dumnezeu să te facă liber în interior pentru a-l căuta pe El mai presus de toate și de a-l sluji pe aproapele fără alte scopuri.

 

 

——————————————————————

bunvest 12a

Exprimaţi-vă opinia