Despre chemare pot fi spuse tot atâtea lucruri câte persoane sunt. Un Dumnezeu personal cheamă oameni unici. Se poate vedea aceasta şi din cele de mai jos.


 

Ambrozie

Mă numesc Ambrozie, am 25 de ani și sunt din zona Bacăului. Ca să mă prezint aș putea spune că sunt o persoană plină de viață, veselă și plină de surprize. De mic  doream să devin preot și pentru a-mi urma dorința, la vârsta de 14 ani am ales să urmez liceul teologic, trăind o experiență de formare în seminarul fraților capucini, timp de trei ani. Am plecat din seminar, nefiind convins că aceasta ar fi vocația mea. După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Teologie și Asistență Socială din Bucuresti. În această perioadă i-am întâlnit pe iezuiții din Bucuresti și am început să frecventez grupul de rugăciune Claudianum din această comunitate. Astfel m-am apropiat de ei și de modul lor de a fi.  Am absolvit facultatea în 2012 și intentionam să iau o decizie în ceea ce privește drumul pe care urma să merg. Așadar, facând pentru prima dată Exercițiile Spirituale, a reapărut în mine dorința de a-l urma pe Cristos. În timp ce mă gândeam și visam aceste lucruri, am descoperit că această dorință creștea treptat. Astfel, după exercitii, am împărtășit aceste gânduri cu unul dintre preoții iezuiți, care mi-a propus un parcurs vocațional, să văd mai în de aproape ce vrea Domnul de la mine. În luna Octombrie am început discernământul (timp de rugăciune, confruntare, reflexie și îndrumare spirituală) și astfel am început să locuiesc în comunitate împreună cu ei. În perioada, în care am fost candidat pentru a intra în Societatea lui Isus, însoțit de îndrumătorul meu spiritual, recitind trecutul meu am început să descopăr diferite lucruri și calități personale. O parte din aceste descoperiri mi-au confirmat convingerea că sunt chemat să-l servesc pe Cristos. Așadar, exprimându-mi dorințele părintelui meu spiritual, împreună cu el, am decis să merg pe drumul către preoție. Astfel in Octombrie 2013, am intrat în noviciat și de atunci  „iată-mă aici!”

Ambrozie Mengheriș



 

Pentru a istorisi câte ceva din povestea vietii mele, aș începe cu perioada liceului, când în timpul liber mai dădeam o mână de ajutor, împreună cu niște prieteni, Asociației Yana (You Are Not Alone). Ajutam la lecții diferiți băieți, care proveneau din familii destrămate sau cu situații precare. Această experiență m-a atins profund. Am înteles că nu sunt singur: văzând acei băieți în dificultate, mă întrebam ce să fac, cum aș putea să-i ajut mai mult. În această perioadă am simțit puternic dorința de a mă implica concret în viața socială. M-am adresat iezuiților, de altfel foarte implicați în acest sector, și astfel am început să-i frecventez. Această întâlnire a fost fundamentală.

Continuam însă să nu țin cont de asta și să amân. Cu cât trăiam mai aproape de iezuiți, cu atât simțeam că acel drum era comun cu al lor.

Am prins curaj, și am început să vorbesc de ceea ce se întâmpla în inima mea.

Recitind istoria mea, însoțit de îndrumătorul meu spiritual, am putut observa cum Dumnezeu orientase spre El dorința mea de a-i ajuta pe ceilalți, de a vorbi despre greutățile lor, de a trăi împreună cu ei speranțele pe drumul Societății lui Isus.

Alexandru

În acea perioadă mă simțeam un creștin comun: mergeam la liturghie în fiecare duminică, dar nu mă interesa ceva mai mult.

Ajuns student la inginerie cadastrală și topografică, mutându-mă la Bucuresti am decis să-i frecventez mai des pe iezuiți. La scurt timp după aceea am cunoscut SAMR (Serviciul de Ajutor Maltez Român) cu care am început să colaborez.

În anul 2012 am făcut pentru prima dată Exercițiile Spirituale la Ghimes: primele 2 săptămâni din luna ignațiană. Acolo, pentru prima oară în viața mea, am simțit că l-am întâlnit pe Dumnezeu. Nu eram obișnuit să mă rog și descoperirea Lui, necunoscut până atunci, m-a minunat mult. Mă simțeam schimbat, și mă întrebam: doresc într-adevăr să-i ajut pe ceilalți? Ce legătură are asta cu El? Ce îmi cere să fac?

Îmi era frică și în următoarele luni am încercat să nu dau prea multă importanță acestei experiențe, reluându-mi viața mea obișnuită.

M-am apropiat din nou de iezuiti: în fiecare joi seara participam la “Meditarea Cuvântului”, urmată de liturghie. În anul 2013 am completat celelalte două săptămâni din luna ignațiană. Îndoielile mele începuseră în sfârșit să dispară. Se născuse în mine dorința de a deveni iezuit. Deși eram aveam prietenă, am simțit nevoia să aprofundez relația mea cu Dumnezeu urmând acest drum. Am mers să locuiesc la iezuiții din Bucuresti, ca simplu student universitar.

De câțiva ani buni participam la Tabăra de la Larguta (inițiativă Yana în colaborare cu iezuiții) eram implicat și în organizarea “Zilelor ignațiene ale tineretului – Magis”.

Ceea ce mișca inima mea era dorința de a da și altora din ceea ce am primit și continuam să primesc.

Acel Dumnezeu pe care îl cunoscusem în timpul „Exercitiilor Spirituale” se manifesta în fața mea prin figuri și întâlniri neașteptate.

Când mă gândeam la alegerea de facut, în inima mea deja răsuna răspunsul.

Continuam însă să nu țin cont de asta și să amân. Cu cât trăiam mai aproape de iezuiți, cu atât simțeam că acel drum era comun cu al lor.

Am prins curaj, și am început să vorbesc de ceea ce se întâmpla în inima mea.

Recitind istoria mea, însoțit de îndrumătorul meu spiritual, am putut observa cum Dumnezeu orientase spre El dorința mea de a-i ajuta pe ceilalți, de a vorbi despre greutățile lor, de a trăi împreună cu ei speranțele pe drumul Societății lui Isus.

Alexandru-Ionuț Duma



Sunt întâiul născut dintre cei trei fii ai părinților, am crescut într-o familie practicantă iar chemarea la viața consacrată începe cu momentul în care o mătușă, persoană consacrată, îmi propune să mă rog zilnic pentru intenția de a deveni preot. Ideea suna foarte bine la vârsta fragedă a copilăriei, însă cu trecerea timpului această perspectivă începea să dispară.

În timpul primilor doi ani de liceu am început să-mi dau seama că îmi doream ceva mai mult și mai bun de la viață. La aceasta cred că m-a ajutat și faptul că timp de doi ani am făcut parte din grupul cercetașilor din parohie, unde am trăit alături de oameni deosebiți. După câteva dicuții cu preoții din parohie, am decis să mă transfer la seminarul-liceal din Bacău, unde am început să simt dorința de a trăi o viață comunitară, în care să trăiesc o legătură mai personală cu Dumnezeu, dar nu i-am dat prea mare importanță.

După liceu am fost admis la Seminarul Mare din Iași unde, în timpul celor doi ani petrecuți acolo, latura misionară al vocației mele a început să prindă culoare. Dorința de a trăi o viață contemplativă într-o mănăstire parcă se lua la întrecere cu dorința de a trăi evanghelia în mijlocul oamenilor.

Provocat de exemplul papei Francisc și cuvintele sale despre imaginea Bisericii și a preotului, ajutat de discuțiile avute cu părintele spiritual și inspirat de Exercițiile Spirituale ignațiene, am decis să iau în serios dorința de a intra Societatea lui Isus.

Timp de un an am trăit în comunitățile iezuiților din țară, m-am apropiat de stilul lor de viață, am muncit și m-am rugat împreună cu ei, am învățat să trăiesc mai liber și mai responsabil, am început să mă cunosc mai bine, discernând astfel felul în care Dumnezeu este prezent și lucrează în viața mea. Astfel am simțit că dorința de a deveni iezuit este aceeași cu dorința de a-L căuta și de a-L găsi pe Dumnezeu în toate.

Pentru a da viață acestei dorințe am fost trimis la noviciatul din Genova, o casă mare, undeva pe culmile dealurilor, de unde panorama îți permite admiri centrul istoric al orașului, portul și uneori chiar și alpii Franței. Aici am fost întâmpinat cu zâmbete largi și multă voie bună, fapt la care colegii români din anul doi și-au adus aportul în mod considerabil.

Am început primul an alături de alți 10 novici: un maltez și nouă italieni. După cele 3 zile de reculegere care au marcat începutul propriu-zis al noviciatului, fiecare a fost numit responsabil pentru una dintre activitățile de fiecare zi inerente vieții de comunitate. Poate datorită fizicului mai “atlet” și spiritului vigilent mi-a fost încredințată organizarea activităților în aer liber, adică a efortului fizic, care pentru unii dintre colegi este încă o activitate barbară; de asemenea, ca să nu uităm să ne întoarcem la programul din casă, am fost uns și clopotar. Tot în timpul liber, o dată pe săptămână mă întâlnesc cu un grup de adolescenți din Acțiunea Catolică, într-o parohie din oraș.

În timpul celor doi ani de noviciat, care reprezintă prima etapă a formării oricărui iezuit, fiecare novice trăiește 6 experiențe majore. Prima dintre toate este luna de Exerciții Spirituale ale sf. Ignațiu de Loyola, experiență ce am început-o cu mari emoții, multe dorințe și așteptări pe 9 ianuarie a.c. și am încheiat-o exact după 35 de zile, pe 13 februarie. O experiență trăită alături de 10 colegi (9 italieni și un maltez) și sub călăuzirea părintelui maestru.

Chiar dacă făcusem înainte de două ori cele 8 zile de exerciții ignațiene, recunosc faptul că mi-era și teamă: teamă de cele 5 săptămâni de silentium ce urmau să vină, teamă de necunoscut dar și de noutatea ce-o putea aduce în viața mea meditarea Cuvântului Său.

Acum, la sfârșitul acestui timp, îmi dau seama că experiența Exercițiilor m-a făcut să caut și să iubesc acea liniște care-mi permite ascultarea Cuvântului Său pentru mine în contextul de față, în acel „astăzi” permanent al lui Dumnezeu. În plus, m-a făcut să văd că atât experiența „noului” cât și a necunoscutului de care mi-e frică mă poartă încet încet spre adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, cea care cere renunțarea la imaginea unui ,,dumnezeu de purtat și de ascuns în buzunar”, care este invocat doar în caz de pericol major, precum și la cunoașterea de mine însumi. Dar asta nu a fost așa de simplu pe cât pare, deoarece omului îi este frică de realitate pentru că trebuie să renunțe la iluzii, la toate structurile fundamentate de-a lungul timpului pe baza acestora, iar eu am experimentat pe propria piele aceste cuvinte destul de dure spuse de Anthony de Mello.

Nu a fost simplu să renunț la imaginile greșite despre mine însumi și despre Dumnezeu, care îmi dădeau o anumită siguranță iluzorie, la fel ca și ,,oalele cu carne” din Egipt pentru evrei. Dar încet, încet am început să mă expun la experiența noului, să mă
descotorosesc de siguranțele ce mă țineau sclav și să trăiesc experiența credinței; iar toate acestea numai cu ajutorul Cuvântului Său, al consolațiilor ce mi le-a dăruit, al dezolațiilor ce le-a permis spre creșterea mea, cu ajutorul maestrului ce a urmărit de aproape relația mea cu El, dar și cu sprijinul discret al colegilor. Așa am făcut un pas important de la iluzie la realitate și am experimentat o libertate nemaiîntâlnită până acum: libertate ce începe atunci când accepți că e nevoie să te golești de tine însuți și să-I lași spațiu Lui.

Dostoievski spune că viața este lupta dintre diavol și Dumnezeu iar cîmpul de bătălie este sufletul meu. O luptă a fost și experiența mea, una destul de intensă între mine și mine însumi, între mine și imaginile greșite despre Dumnezeu, între adevărata dorință de libertate și siguranța iluzorie dată de afectele dezordonate. O luptă ce nu s-a încheiat și care va dura pentru toată viața.

Acum am făcut un pas important, dar convertirea continuă. Însă știu că doar alegând partea adevărului, care nu poate fi decât cea a Tatălui care mă acceptă așa cum sunt și mă iubește împreună cu slăbiciunile mele, pot înainte spre libertate și trăi cotidianitatea vieții.

Eduard Mădălin Mărtinaș