Date cronologice

ale prezenţei iezuiţilor în România

1540
Întemeierea Societăţii lui Isus.

1556
Moare la Roma Sf. Ignaţiu.

1579, 20 oct.
La cererea Principelui Transilvaniei, Ştefan Báthory, sosesc pe teritoriul României de azi 11 iezuiţi. Aceştia se stabilesc în afara Clujului, la Mănăştur.

1581
Deschiderea unui colegiu în centrul Clujului care va deveni Universitatea din Cluj cu Facultăţi de Teologie, Filozofie şi Drept.

1581
Deschiderea unei case şi a unei şcoli (1585) la Alba Iulia.

1584
Înfiinţarea unei reşedinţe la Oradea.

1583 – 1585
Petru Cercel se refugiază în Transilvania pe lângă iezuiţi, după cum aminteşte P. Possevino, misionar, într-o scrisoare trimisă Generalului Iezuiţilor din acea vreme, P. Acquaviva.

1588 – 1595
Prima expulzare a iezuiţilor din Transilvania de către calvinişti.

1588 – 1591
Primele activităţi ale iezuiţilor în Moldova, la Cotnari.

1591 – 1635
Se remarcă Gheorghe Buitul din Caransebeş, primul iezuit român şi primul român trimis la Roma pentru studiile superioare ecleziastice.

1593
Deschiderea unui colegiu la Odorheiu Secuiesc.

1610 – 1615
A doua expulzare a iezuiţilor, la intervenţia principelui Gabriel Báthory.

1615
Se reînfiinţează şcolile de la Cluj (Academia Claudiopolitana) şi Alba Iulia.

1619
Are loc, la Kosice (în Slovacia de astăzi), martiriul iezuiţilor ucişi de către calvinişti: unul dintre aceşti martiri era Ştefan Pongrácz din Vinţu de Jos (Alba Iulia).

1636
Gheorghe Buitul traduce în limba română cunoscutul Catehism al lui Petru Canisiu; din această traducere mai există un singur exemplar din a doua ediţie (1703).

1644
P. Paul Beke este trimis în Moldova cu misiunea de a întemeia o reşedinţă la Iaşi. Mai târziu, împreună cu alţi iezuiţi veniţi din Polonia, vor deschide o şcoală la Iaşi şi una la Cotnari.

1652
A treia expulzare a iezuiţilor din Transilvania de către principele Rákóczy István.

1659
Sinodul catolic din Bacău încredinţează iezuiţilor parohiile catolice din Iaşi şi din Cotnari.

1672, 1683
Iezuiţii sunt expulzaţi din Moldova de două ori din cauza războaielor cu turcii. Vor reveni după 1699.

1700
Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei. Iezuiţii s-au străduit să lucreze pentru unitatea dintre ortodocşi şi catolici, văzută ca cea mai bună modalitate pentru a înfrâna calvinizarea ţării. Această Unire a fost posibilă datorită sprijinului Habsburgilor şi a Cardinalului de Esztergom, Leopold Kollonich. Acelaşi cardinal a impus episcopilor uniţi cu Roma – împotriva sfatului iezuiţilor – un iezuit în calitate de „teolog”, pentru a fi ajutaţi în păstorirea lor şi în conformarea după normele Romei.
Până în anul 1773 iezuiţii, cincisprezece în total, au îndeplinit funcţia de „teolog” pe lângă episcopul greco-catolic din Transilvania. Această funcţie problematică, pentru care iezuiţii au fost pe nedrept acuzaţi de a fi încercat să denatureze identitatea românilor, a fost analizată cu luciditate în lucrarea, „Teologul” a lui Vasile Bărbat, S.J.

1726
Deschiderea primei şcoli medii la Timişoara.

1728
Iezuiţii încep construcţia unei biserici la Târgu Mureş.

1773
Suprimarea generală a Ordinului. La acea dată, iezuiţii aveau pe teritoriul de astăzi al României reşedinţe, şcoli şi biserici la Cluj, Alba Iulia, Odorheiu Secuiesc, Timişoara, Târgu Mureş, Sibiu, Braşov, Satu Mare, Baia Mare şi Gheorgheni.

1814
Reînfiinţarea Ordinului.

1858
Iezuiţii revin la Satu Mare.

1886 – 1905
Prezenţa iezuiţilor la Iaşi cu ocazia înfiinţării Seminarului Diecezan şi la acelaşi Seminar între anii 1930-1939 şi mai apoi înaintea instaurării comunismului. Aici îl amintim pe P. Felix Wiercinski.

1918
Iezuiţii se organizează ca „Misiune”, dependentă mai întâi de Provincia Belgiei iar apoi de Provincia Meridională a Poloniei.

1927
Intră în Noviciatul din Satu Mare primul iezuit greco-catolic, P. Cornel Chira, care devine mai apoi Vice-Provincial şi va muri în 1953 în închisoarea din Jilava.

1934
Misiunea română devine vice-provincie iar primul vice-provincial al iezuiţilor din România este P. George Fireza din Uricani (Hunedoara) decedat în 1946: înainte de a deveni iezuit în 1931, a fost vicar general al Diecezei greco-catolice de Lugoj.

1938
Vice-provincia Română a iezuiţilor numără 45 de membri.

1948
Instaurarea regimului comunist în România. Iezuiţi aveau în acea perioadă case la Satu Mare, Cluj, Cernăuţi, Bucureşti, Toteşti şi Iaşi. Majoritatea iezuiţilor străini au fost expulzaţi, iar alţii duşi în închisoare ori la mănăstirea franciscană din Gherla, unde timp de 7 ani au fost ţinuţi sub supraveghere.

1974
Provincia Română numără 13 membri: 8 preoţi şi 5 fraţi.

1990
În luna noiembrie P. General Peter-Hans Kolvenbach vizitează România. Cu câteva zile înainte au sosit doi iezuiţi misionari: un italian, P. Olivo Bosa şi un maltez, P. Robert Soler.

1991
Se deschide noviciatul de la Cluj şi mai apoi case la Bucureşti, Deva, Iaşi şi Satu Mare.

2002
Provincia Română este compusă din 29 de membri: 9 preoţi (dintre care 8 străini), 3 fraţi şi 17 scolastici în formare.

 

 

Figuri Istorice

 

Părintele Ioan Lazăr

Aniversarea morţii părintelui Ioan Lazăr în ziua de 25 mai este un bun prilej pentru a redescoperi destinul şi personalitatea unuia dintre cei mai importanţi iezuiţi români din secolul trecut.

Pr. Ioan Lazăr s-a născut la 14 iulie 1905, în satul Fericea, comuna Valea Chioarului, județul Maramureş, din părinţi ţărani, greco-catolici, el fiind unul dintre cei 4 copii ai lui Teodor si Ana Lazăr. Tatăl lui a fost cantorul bisericii greco-catolice din sat. Ioan îşi face şcoala primară, 4 clase, în comuna sa natală şi gimnaziul, 4 clase, la Cehul Silvaniei din judeţul Sălaj.

La vârsta de 14 ani, în timpul unui pelerinaj al PS. Iuliu Hossu, Ioan are ocazia să discute personal cu acesta, care îl îndeamnă să-şi dezvolte talentul de cantor bisericesc. Va face ucenicia de cantor bisericesc într-un sat din apropriere, la Perii Vadului pe Someş, în comuna Ileanda. În timpul primului război mondial, Ioan este singurul, în satul său, capabil să scrie şi să citească, astfel este solicitat să ţină corespondenţa cu cei de pe front. Mai apoi va urma şcoală normală greco-catolică din Gherla, devenind învăţător.

Sulina, 1928

În 1927 profesează ca învăţător, la şcoala catolică a Pr. Haag, din Sulina, înlocuindu-l pe Pr. Cornel Chira.

Satu-Mare, 1929

Îşi face mai apoi stagiul militar, un an si jumătate, la Satu Mare. Se întoarce din nou la şcoală, acum ca învăţător şi director, la comuna din Bozânţa Mică, jud. Maramureş.

Împreună cu părinții veniți în vizită la Satu-Mare, 1930

Îndemnat de Pr. Haag, la 19 septembrie 1930, intră în noviciatul iezuiţilor de rit latin din Satu-Mare, ca şi Pr. Chira, cu trei ani înainte (primul iezuit greco-catolic), îndemnat tot de Pr. Haag. Acolo îşi face noviciatul în limba maghiară, după care depune primele voturi la 24 septembrie 1932.

Jersey, 1933

Mai apoi este trimis să studieze filosofie la Jersey, o insulă din canalul Mânecii, unde Provincia Franţei avea centrul de formare pentru studiul filosofiei. În toamna lui 1934 este trimis în Polonia (Cracovia), pentru a-şi continua studiile filosofice, unde îşi ia şi licenţa. Întors în ţară, în 1935, este trimis, timp de doi ani, ca profesor, la Seminarul catolic din Iaşi.

Seminarul din Iasi, 1935

În anul 1937 este trimis să studieze teologia la Roma, la Universitatea Gregoriană, iar pe 17 mai, 1940, pe cand se afla încă la Roma, este hirotonit preot de către PS. Evrainoff, Exarhul ruşilor catolici orientali.

Roma, 1940

Anul următor este trimis la Florenţa pentru anul al III-a sau a treia probație (un an de reflecţie şi de interiorizare a spiritualităţii ignaţiene care este menit să încheie perioada de formare care începe cu cei doi ani de noviciat).

Florența, 1942

In anul 1942 se întoarce în ţară şi este trimis la Bucureşti, pe strada Cuza Vodă, unde iezuiţii aveau o comunitate de rit latin şi o biserică, Sfanta Elena, unde se slujea şi în rit latin şi în rit bizantin. Din Bucureşti desfăşoară o activitate pastorală în toată ţara, mai ales în Seminarul din Blaj şi din Iaşi, precum şi în diferite case ale surorilor greco-catolice.

București, 1944

Este numit profesor de religie pentru elevii greco-catolici din Bucureşti. Concomitent studiază Literele la Universitatea din Bucureşti, fiind studentul renumiţilor profesori Ion Bianu, Tudor Vianu, Dumitru Caracostea, Alexandru Rosetti şi George Călinescu, profesorul cu care are şi o relaţie de deosebită colaborare. Îşi ia licenţa în Litere, în anul 1947, cu Prof. George Călinescu.

București, 1948

Pentru o mai bună desfăşurare a misiunii primite: organizarea activităţii şi dezvoltarea vieţii spirituale a tineretului greco-catolic, în anul 1945 înfiinţează revista “Raiul Tineretului” la care va fi redactor până în anul 1948. La ea vor colabora şi unii profesori şi studenţi pe care îi cunoscuse la Universitate; revista, fiind o noutate în materie, va avea un succes deosebit atât în Bucureşti cât şi în ţară. În același timp, este profesor suplinitor de religie pentru fetele greco-catolice de la şcolile secundare din Bucureşti şi asistent spiritual al Congregaţiei Mariane. Din 1946 este numit Superior al comunităţii iezuite din Bucureşti şi consultor al Vice-Provinciei Societății lui Isus din România.

Membrii comunității de la biserica Sfânta Elena, București, 1946

După desfiinţarea bisericii greco-catolice şi a ordinelor religioase în anul 1948, de către regimul comunist, se refugiază în Ţara Haţegului; aici este implicat în mişcări bisericeşti de rezistenţă . Ca să nu fie recunoscut şi pentru a i se pierde urma îşi vopseşte părul roșcat; astfel, timp de doi ani, va putea, să stea în diferite localităţi din zonă, continuându-şi activitatea apostolică în secret, fără a fi prins de securitate. Descoperit în anul 1950, i se impune domiciliu forţat la mănăstirea franciscană din Gherla, unde fuseseră adunaţi de securitate şi alţi iezuiţi, preoţi şi fraţi, şi unde va rămâne timp de 7 ani. Aici, cu ceilalţi confraţi, se implică, clandestin, în toate obligaţiile legate de biserică, remarcându-se în mod deosebit, în grija faţă de tineret, pe care îl îndruma cu multă răbdare şi dragoste. Împreună cu P. Batay, se implică în tratamentul unor boli pe cale naturistă, prin ceaiuri din plante medicinale; fapt care va atrage multă lume la mănăstire, ceea ce va permite iezuiţilor, în mod indirect, să facă îndrumare spirituală şi cateheză. Această activitate va asigura şi o sursă de venituri pentru întreţinerea iezuiţilor închişi.

După terminarea domiciliului obligatoriu la Gherla, în iarna lui 1957/58, i se stabileşte domiciliu obligatoriu în satul său natal, Fericea, cu interdicţia de a părăsi localitatea fără aprobarea securităţii. Va locui în casa surorii sale, Rozalia, timp în care este foarte vizitat de credincioşi şi de oamenii nevoiaşi. Aici continuă să strângă plantele medicinale necesare tratamentelor. Fiind din ce în ce mai solicitat, casa lui va deveni unul dintre cele mai frecventate locuri din comună, fapt care îi va alerta pe securiștii din regiune.

1968

În 1960 este mutat la Şomcuta Mare, pentru o supraveghere mai atentă. Aici se adresează de multe ori autorităţilor pentru a solicita o muncă calificată, conform pregătirii sale profesionale, dar este respins. Astfel, este constrâns să se angajeze ca muncitor necalificat, la Agevacoop. Un accident de muncă, în 1961, îl va face să-şi piardă, în scurt timp, vederea la un ochi. Pr. Lazăr se luptă să supravieţuiască cu un salariu de mizerie, de 6 lei pe lună, cu care vor trebui să trăiască el şi doi nepoţi care veniseră la Şomcuta pentru şcoală. Aici meditează în particular elevii nevoiaşi şi predă pe ascuns elevilor evrei, unguri şi români.

Șomcuta Mare, 1969

Celebrează zilnic Sf. Liturghie, pe ascuns, împreună cu rudele și prietenii apropiaţi, care n-aveau să-l denunţe la securitate. În 1964, la presiunea guvernelor occidentale, se dă o amnistie generală pentru toţi foştii deţinuţi politici care mai supravieţuiseră închisorilor comuniste. Chiar dacă pentru scurt timp, lucrurile se detensionează, cei eliberaţi vor sta în continuare sub stricta supraveghere a informatorilor securității. Prin urmare, Pr. Lazăr va putea fi angajat ca profesor de latină şi franceză, la liceul teoretic din Şomcuta Mare, de unde, în anul 1973, la presiunea securităţii, va fi obligat să se pensioneze.

Pentru meritele dovedite în cursul vieţii sale, Pr. Pedro Arrupe, Superiorul General al Ordinului, îi oferă posibilitatea de a depune voturile solemne, ca profes, în Societatea lui Isus, profesiune pe care o face la Deva, la 31 iulie 1975, în Solemnitatea Sf. Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului.

Deva, 31 iulie 1975

Ca pensionar, şi în dorinţa de a păstra legătura cu lumea intelectuală şi cu universul cărţilor, se angajează ca zilier la coaserea dosarelor, la diferite arhive ale instituţiilor din zonă. Pentru a nu rupe legătura cu natura, va continua să strângă plante medicinale pentru ceaiuri.

La propunerea sa, împreună cu un grup de preoţi greco-catolici apropiaţi, se întemeiază tribunalul matrimonial pentru Maramureş, în conformitate cu canoanele Bisericii. Pr. Lazăr continuă să dea exerciţii spirituale pentru diferite categorii de persoane: preoţi, călugări, călugăriţe, preotese, tineri; activitate pe care o desfăşoară în special la Cicârlău, o comună de lângă Baia Mare, în casa Pr. Ilie Bondea, călugăr Basilian şi a Sr. Zelia, călugăriţă din Congregaţia Maicii Domnului.

Cunoscând diferite limbi, Pr. Lazăr s-a ocupat de traducerea unor cărţi despre vieţile sfinţilor, unele documente bisericeşti, unele documente ale Conciliului Vatican II şi multe altele. În acest mod, era mereu la curent cu noutăţile din Biserica Romei în scopul formării preoţilor, călugărilor, călugăriţelor şi a celor care veneau la el pentru îndrumare spirituală (printre care sunt de amintit viitorii ierarhi Cardinalul Lucian Mureşan, PS. Ioan Şişeştean şi PS. Alexandru Mesian).  Apostolatul său era făcut pe ascuns, cu frica continuă că va fi descoperit, şi cu preocuparea de a căuta noi ascunzători pentru manuscrise. Pr. Lazăr participa şi la pregătirea clandestină a unor tineri pentru preoţie, printre aceștian sunt Pr. Mesaroş Simion, Pr. Cornel Ardelean, Pr. Cristian Albu, Pr. Cornel Deac şi mulți alţii.

În toată această perioadă păstrează legături strânse cu PS. Dragomir, Pr. Prunduş, Pr. Astelean Pantelemon, Pr. Godo, Pr. Puni, Superiorul iezuiților de pe teritoriul României, şi alţi ierarhi, precum viitorul Cardinal Todea, și astfel va fi mereu la curent cu viața Bisericii clandestine.

În ultimii 10 ani de viaţă devine din ce în ce mai bolnav, motiv pentru care va trebui să ţină un regim alimentar foarte strict. La 17 mai 1989, la spitalul din Baia Mare, sărbătoreşte 49 de ani de preoţie, printr-o sfântă liturghie celebrată cu ajutorul unui confrate preot; trăieşte un moment de deosebită mulţumire şi fericire pentru darul preoţiei şi al călugăriei. A decedat în mod edificant la 25 mai 1989 în mijlocul familiei, înconjurat de cei doi nepoţi, pe care îi crescuse de mici şi de familiile lor.

În ciuda opoziției autorităţilor comuniste, înmormântarea, în rit greco-catolic, a fost condusă de PS. Alexandru Todea, căruia i s-au alăturat Pr. Emil Puni, Pr. Lucian Mureșan și un mare număr de preoţi, călugăriţe şi credincioşi veniţi din toată ţara.

Înconjurat de Fr. Traian Dan SJ, Pr. Emil Puni SJ – Superior Provincial, Pr. Lucian Mureșan, PS Alexandru Todea – Somcuta Mare, 27 mai 1989

Pr. Lazăr a fost un om îndrăgostit de Dumnezeu, pasionat de oameni şi de creaţie. Înzestrat cu o bogată cultură şi cu o adâncă viaţă spirituală, a ştiut să le pună în serviciul bisericii şi al binelui sufletelor. Amintirea Pr. Lazăr este un prilej de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că acest preot continuă să ne vorbească și astăzi prin exemplul lui de viaţă, trăită în dragoste pentru Dumnezeu, în fidelitate faţă de Biserică şi de propria lui vocaţie; dragoste și fidelitate care l-au făcut să devină om al luminii şi al speranţei în momentele de întuneric.