De Amedeo Lomonaco

Este un mic sat maghiar locul de naştere, în 1931, al lui Edith Bruck, ultima dintre cei şase copii ai unei sărace familii evreieşti. În aprilie 1944, împreună cu părinţii şi cu doi fraţi, este deportată în ghetou şi apoi în lagărele din Auschwitz, Dachau, Bergen-Belsen. Supravieţuitoare împreună cu sora Judit, ajunge după mai mulţi ani în Italia şi se stabileşte la Roma. Într-un interviu dat la L’Osservatore Romano în luna ianuarie pentru Ziua Amintirii, a amintit ororile trăite în timpul perioadei tragice a persecuţiei naziste. Papa Francisc a voit s-o întâlnească şi a mers sâmbătă după-amiază, 20 februarie 2021, în vizită privată în casa ei din centrul Romei. O întâlnire pe care Edith Bruck o defineşte “inimaginabilă”. La Vatican News revelează că în timpul colocviului, papa a amintit diferite pasaje din cartea sa “Pâinea pierdută” publicată de “La nave di Teseo” în coloana Oceani.

Încă sunt sub şoc pozitiv. Am vorbit foarte mult. A spus că a citit cartea mea. A citat multe părţi din carte. Papa a venit la ora 16.00 şi a plecat pe la 18.00. A fost o întâlnire inexplicabilă. Eu încă sunt emoţionată. Am plâns imediat ce a sosit. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat. Era un lucru foarte frumos şi cu vocea tremurândă am prezentat puţinele persoane care erau în casă. Papa a vorbit şi despre Shoah. A cerut iertare personal. Am vorbit un pic despre Argentina. Eram aşa de impresionată încât nu reuşeam să rostesc un cuvânt aşa cum trebuie.

Ce se simte a-l primi pe Papa Francisc în propria casă?

Nu puteam să-mi imaginez un astfel de lucru. Când l-am văzut la uşă, am izbucnit în plâns. Şi el m-a îmbrăţişat. Amândoi eram plini de emoţie. Nu se putea stăpâni emoţia.

Îmbrăţişarea Papei Francisc a fost una paternă?

Da, ba chiar a spus: suntem fraţi.

Aşadar, o întâlnire între fraţi chiar foarte amicală…

Papa a mâncat o prăjitură cu urdă. Am pregătit un fotoliu frumos cu perne. Şi apoi i-am dat o poezie a mea pe care a apreciat-o foarte mult. Eram cu toţii uluiţi. Cu adevărat o întâlnire inimaginabilă. A rămas aproape două ore. A fost un lucru incredibil să-l văd acasă. M-am emoţionat mult.

Ne amintim de acele orori trăite în lagărul de concentrare din Auschwitz, unde dumneavoastră aţi cunoscut răul absolut. Dar şi în mijlocul acelui întuneric, aţi trăit momente de lumină.

Da, am povestit asta papei. Eu le numesc cele cinci lumini. Am povestit despre toate aceste cinci lumini. Papa a spus că ştia totul. Şi amintea cartea mea aproape rând cu rând.

Şi am amintit şi papei că în acea perioadă dramatică a fost şi un mic gest plin de viaţă. L-a făcut un bucătar…

Am povestit şi acest episod. Papa îşi amintea şi de acesta. În lagărul de concentrare de la Dachau, un bucătar îmi spune: Tu cum te numeşti? Şi mi-a dăruit un mic pieptăn. Papa a amintit episodul micului pieptăn. În timp ce vorbeam, eu şi papa eram pe aceeaşi linie umană.

Părinţii dumneavoastră şi unul dintre fraţi n-au supravieţuit. Dumneavoastră aţi spus că v-aţi salvat graţie surorii…

M-a ajutat mult. Eu cred că fără mine, ea n-ar fi supravieţuit. Şi eu fără ea n-aş fi supravieţuit. Era mai mare decât mine cu patru ani. Mă susţinea. Am primit şi lovituri încât nu mă mai puteam târî. Desigur, ne-am susţinut reciproc. Acum din păcate ea nu mai este. Ea a leşinat de patru ori şi eu urlam: nu mă lăsa! Am trăit lucruri halucinante. Tot ceea ce am trăit nu se poate povesti şi nici scrie în mii de cărţi. Nu se poate descrie durerea, indignarea morală. Nu se va putea povesti niciodată, până la capăt, chiar dacă eu nu fac altceva decât să povestesc şi să scriu.

Cu privire la povestire şi la amintire, un soldat german care a v-a despărţit pe dumneavoastră de mama la sosirea în lagărul de concentrare, în realitate v-a salvat viaţa…

Da, s-a întâmplat chiar la sosire. Eram cu mama mea. M-au destinat cu mama mea la crematoriu în partea stângă. Însă ultimul soldat german a şoptit şi mi-a spus să merg în dreapta. Eu în acel moment n-am înţeles ce voia să spună. M-am agăţat de trupul mamei mele. Nu voiam s-o las. La sfârşit soldatul, neştiind cum să ne despartă, a lovit-o pe mama mea cu patul puştii. Ea a căzut şi apoi n-am mai văzut-o. M-a lovit şi pe mine şi m-a târât până când după aceea am ajuns în dreapta. În acel moment nu ştiam că voia să mă salveze.

Astăzi aţi împărtăşit unele din aceste amintiri cu Papa Francisc. O zi de neşters care întăreşte amintirea cu speranţa…

Şi papa era foarte îndurerat pentru aceşti nevinovaţi care au fost eliminaţi. Însă speranţa există mereu. Există mereu o lumină minusculă, chiar şi în întunericul cel mai negru. Fără speranţă, nu putem să trăim. În lagărele de concentrare era suficient un german care te privea cu o privire umană. Era suficient un gest. Era suficientă o privire umană. Mi-au dăruit o mănuşă găurită, mi-au lăsat marmeladă gamelă. Acolo era viaţa, înăuntru. Aceea este speranţă.

(După Vatican News, 20 februarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia