„Mergi şi te culcă; şi dacă vei mai fi chemat, spune: «Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă!»”. (1 Samuel 3,9)

 Nu fără un scop am decis ca motto-ul acestui mic text să includă cuvintele pe care preotul Eli i le adresează lui Samuel, și nu doar fraza pe care acesta din urmă o preia, la sfatul îndrumătorului său, pentru a intra în dialog cu Dumnezeu. Căci cuvintele care deschid calea vocației lui Samuel sunt o învățătură, un îndemn pe care tânărul discipol îl primește, pentru a-l putea repeta și a răspunde, astfel, în clipa chemării sale: «Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă!»”.

Exercițiile spirituale vocaționale presupun, la rândul lor, o îndrumare; o însoțire constantă, timp de o săptămână, a tinerilor care decid să răspundă cu generozitate provocării de a-și reașeza existența în funcție de câteva căutări și întrebări fundamentale. Pe parcursul acestei veri, ele au fost organizate în jurul istoriei lui Samuel, urmărind să recompună calea unui profet, cu toți pașii săi esențiali: chemarea și răspunsul, ascultarea și maturizarea, discernământul, alegerea, misiunea.

Cu textul biblic alături, ca tineri exercitanți, am trăit trei tipuri de experiențe profunde, trei timpi care s-au suprapus, ca etape ale căutării noastre: timpul tăcerii, timpul rugăciunii, timpul reașezării.

Timp de tăcere: Ascultarea implică tăcerea; la un nivel de profunzime, ascultarea vocii lui Dumnezeu implică tăcerea interioară. Una dintre regulile principale ale exercițiilor presupune tăcerea, care favorizează (re)centrarea inimii, (re)orientarea ei către Dumnezeu. Sunt puține ocaziile de a face tăcere în societatea contemporană; tocmai din acest motiv, experiența exercițiilor spirituale este un context unic, un prilej pentru om de a vorbi doar cu Dumnezeu.

Întreruperea tăcerii are loc, zilnic, pentru a discuta cu un îndrumător spiritual, care este, la rândul său, un reprezentant al lui Dumnezeu. Dar, mai mult decât atât, întreruperea tăcerii are loc – de mai multe ori pe zi – în momentul rugăciunii. Fascinant rămâne, pentru mine, faptul că aceste zile de tăcere presupun a vorbi doar pentru a-L lăuda pe Dumnezeu; în timpul rugăciunii de dimineață, în timpul Sfintei Liturghii, vorbele devin, dintr-odată, foarte prețioase.

Tăcerea aceasta, însă, favorizează și meditația, „intrarea în sine”, procesul de discernământ. Când toate celelalte voci se sting, omul poate privi și asculta propria inimă, cea care îi reamintește mereu: Ad majora natus sum [Sunt creat pentru mai mult].

Timp de rugăciune: Nu știu dacă există, în pelerinajul acestei vieți, un mod mai frumos de a încheia ziua decât adorându-L pe Isus din Preasfântul Sacrament, în tăcere. A aduce în fața Lui tot ce suntem și tot ce trăim, „prin Cristos, cu Cristos și în Cristos”, a sta față către față și inimă către inimă consider că reprezintă întâlnirea fundamentală a fiecărei zile, timp al intimității care transformă sufletul mai mult decât orice altceva.

Fiecare seară a acestor exerciții spirituale se încheie în acest fel – fără a rosti niciun cuvânt, cu excepția cântecelor de laudă, oferind, în tăcere, ziua, cu trăirile ei, exact așa cum ar trebui să oferim viața noastră întreagă, cu simplitate și umilință, cu încredere și bucurie. Rugăciunile de dimineață, care propun diverse căi de a intra în dialog cu Dumnezeu (rugăciunea repetitivă, lectio divina, oficiul laudelor, de pildă) și, apoi, Sfânta Liturghie marchează ritmul fiecărei zile, ca momente de grup, în care tineri silențioși, reuniți în jurul altarului, își oferă lauda împreună.

Fiecare oră de meditație oferă un prilej de rugăciune; de fapt, plimbările prin ploaie, mângâierea soarelui, priveliștea orașului – o depărtare în care în tot ce mișcă se află Dumnezeu – devin, la rândul lor, rugăciune, răspuns și leac la căutarea sufletului însetat: „Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat. Scula-mă-voi, mi-am zis, și-n târg voi alerga, pe ulițe, prin piețe, amănunțit voi căuta pe dragul sufletului meu.” (Cântarea Cântărilor 3,1-2)

Timp de reașezare: Tăcerea și rugăciunea permit revenirea omului asupra lui însuși, însă privindu-se prin ochii lui Dumnezeu. În dialogul lor cu Cel care i-a creat, i-a răscumpărat și i-a chemat, tinerii exercitanți sunt invitați să privească în sine, în acea harababură a fiecărei inimi umane (v. Silvano Fausti și cartea sa fundamentală despre discernământ, pe urmele Exercițiilor Spirituale ale lui Ignațiu de Loyola: Prilej sau ispită? Școală practică pentru a discerne și a decide), pentru a identifica dorințele cele mai arzătoare și pentru a le orienta în mod corespunzător.

Timpul acesta devine, astfel, și un exercițiu de a privi propria viață, cu împăcare și detașare – în momentele sale bune, ceea ce atrage recunoștința, și în momentele sale grele, ceea ce permite vindecarea. A privi în interior și a pune în brațele lui Dumnezeu orice trăire implică un act de curaj. În același timp, acest exercițiu deschide poarta către o chestionare profundă a propriei chemări și a răspunsului pe care această chemare îl așteaptă; act de credință, căci ea provine din și poate fi îndeplinită doar prin harul lui Dumnezeu.

Timpul tinereții implică, de cele mai multe ori, o căutare. Cu cât sufletul este mai profund în comuniune cu Dumnezeu, cu atât drumul trebuie purificat mai tare, misiunea primită la botez devine mai clară și mai exigentă, viața se descoperă în multele și fascinantele dimensiuni ale sale, focul mistuitor din inimă cere un răspuns, împlinirea implică asumare.

Fie că ne dăm seama sau nu, căutăm coerența Paradisului care ne așteaptă și colaborăm la opera răscumpărătoare a lui Cristos prin chemarea noastră particulară, împlinită cu sfințenie. Exercițiile spirituale vocaționale, pe care, personal, le-am trăit în această vară (deși le-am așteptat de mai bine de cinci ani!) sunt o provocare frumoasă și rodnică, fiindcă permit ascultarea acelei voci care – ea singură – ne cheamă din veșnicie și ne oferă împlinirea, așa cum descrie, într-un mod minunat, C. S. Lewis chemarea pe care Aslan, întruchiparea lui Isus, Leul din Iuda, i-o face omului:

„Aslan își ridică brusc capul cu coamă deasă, deschise gura și scoase o notă prelungă – nu foarte tare, dar plină de forță. Lui Polly fu cât pe-aci să-i sară inima din piept când o auzi. Era sigură că era o chemare și că oricine auzea chemarea aceea avea să-și dorească s-o urmeze și, mai mult decât atât, avea să poată s-o urmeze, oricâte lumi și oricâte epoci ar fi trebuit să străbată.”

(Cronicile din Narnia, vol. I, p.131)

Christinne Schmidt

Cluj-Napoca, Septembrie 2020

Exprimaţi-vă opinia