Biserica ce intră în spitale

Publicatla 15 January 2020

15.01.2020, Roma (Catholica) – Nu îl întreba niciodată pe un bolnav terminal: „Ce mai faci?” și nici nu îi spune „te înțeleg” sau „ai răbdare”. Mai bine întreabă-l: „Cum pot să te ajut?” sau: „Cum a trecut noaptea?”. Aceste persoane nu ne cer un răspuns ci împărtășirea unui adevăr și durerea lor are nevoie de spațiu, de a fi ascultată și eventual chiar urlată. Și respectată pentru că, așa cum spune micul principe în romanul omonim al lui Saint-Exupéry, „este așa de misterioasă lumea lacrimilor!”

Este convins de aceasta pr. Carlo Abbate, de 14 ani capelan la Roma al spitalului Villa Speranza (ASL Roma), structură rezidențială cu 30 de paturi în care sunt primite circa 450 de persoane pe an, care în cadrul Zilei de studiu pentru asistenții spirituali și capelanii din spitale, promovate ieri la Roma de Oficiul național pentru pastorația sănătății de la CEI, a oferit o contribuție importantă cu privire la modelele de asistență și însoțire a muribundului.

Introducând lucrările, directorul Oficiului, pr. Massimo Angelelli, a clarificat că, deși este comparată greșit de unii cu eutanasia, „sedarea paliativă profundă nu este deloc un act de eutanasie”, înlăturând orice echivoc posibil între sedare profundă – tratament sanitar prevăzut de legile despre îngrijirile paliative pentru a permite pacientului aflat în fază terminală să nu simtă durere când orice alt tratament farmacologic este de acum ineficace – și acte de eutanasie menite să provoace moartea. În cursul zilei s-au succedat, în afară de cea a pr. Abbate, intervențiile pr. Mario Cagna, asistent spiritual / călugăr în spitalul din Chiavari, și Guido Miccinesi, psihiatru, epidemiolog, diacon din Dieceza de Firenze și responsabil regional al pastorației sănătății. Am adunat declarațiile lor.

„Noi capelanii din spitale”, relatează pr. Abbate pentru agenția SIR, „ajungem să luptăm cu timpul care urmează să se termine care generează teamă; cu timpul care rămâne care generează neliniște; așadar cu un amestec de emoții, durere, fragilitate și suferință. Sunt multe, și dureroase, întrebările sau exclamațiile celui care știe că a ajuns la ultimul popas: „Ce rău am făcut? De ce tocmai mie? Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu? Dumnezeu m-a părăsit! Ispășesc păcatele mele! Nu mai am timp! Mi-e frică! Și după aceea?” Ce este de făcut? „Să învățăm”, răspunde preotul, „să stăm alături fără atitudini clericale; fără a spune «te înțeleg», lucru care nu este adevărat pentru că nu trăiesc ceea ce trăiesc ei, sau «trebuie să ai răbdare» sau, mai rău, «pentru a intra în paradis trebuie purtată propria cruce»”.

Mai degrabă trebuie „să se asculte plânsul, furia, răbufnirea; dacă este posibil să se încurajeze dialogul dar să nu ne fie frică de tăcere dacă acela pe care îl avem în fața noastră ne cere pur și simplu să stăm aproape de el”. Dar să nu ne fie frică nici de refuz pentru că „anumite reacții nu sunt îndreptate către noi”. Pr. Abbate amintește de vizita la spital a Papei Francisc, în urmă cu doi ani. I-am spus: eu celebrez aici 30 de Liturghii pe zi; fiecare pat este un altar și pe fiecare pat este acel Cristos răstignit pe care noi încercăm să îl ducem la fiecare persoană”. Este nevoie, explică el, „să se pornească de la dimensiunea orizontală pentru a ajunge eventual la cea verticală, fiecare după propria credință”. În 14 ani, pr. Abbate a însoțit aproape 6.700 de persoane, și totuși misterul morții „omenește provoacă frică, așa cum i-a provocat frică lui Isus în Ghetsemani”. Pentru aceasta, în afară de o formare serioasă, este nevoie „să se aibă însoțitori de călătorie cu care să ne confruntăm”.

„Când există o suferință legată de sănătate, este rănită toată persoana, și în dimensiunea sa spirituală”, și pentru cel care crede „se schimbă raportul cu Dumnezeu”, afirmă pr. Mario Cagna. Nu este suficient „a îngriji simptomele durerii fizice; trebuie să luăm asupra noastră suferința celui care trăiește un parcurs de acceptare dificilă a propriei situații. Eventual există un raport problematic cu vreunul, sau nu reușește să ierte sau să se ierte”. Și aspectul spiritualității „reiese uneori în mod mai puternic, bogat și profund cu slăbirea persoanei și perceperea apropierii morții”. Fiecare bolnav simte aceasta în mod diferit; pentru aceasta „în îngrijirile paliative se lucrează în mod vestimentar, sunt cusute după măsură peste fiecare individ în parte” și „fiecare figură profesională, dincolo de propriile competențe, nu poate face abstracție de a intra în joc”.

Pr. Cagna afirmă că pentru a aduna o „istorie” spirituală există un model, indicat cu acronimul FICO (facilitează, încurajează, comunică, orientează), „încă un pic neșlefuit, dar care poate ajuta să se formuleze o «diagnoză» spirituală. În grupul care lucrez devine «cultură»; este important să i se dea o valență științifică”. Pentru preot, uneori „sunt munca, gesturile legate de munca depusă înainte de boală, pentru a permite pacientului să se conecteze cu sine însuși”. Important este, dacă e posibil, să se creeze condițiile pentru ca „să fie reimplicat”. Și să se promoveze prezența în spitale a celor din familie precum și a animalelor domestice.

Pentru Guido Miccinesi, „este fundamental să se încurajeze procesul de îngrijire spirituală în cadrul sistemului de îngrijiri paliative dându-i o definiție profesională mai bună”. Societatea italiană de îngrijiri paliative (SICP), explică el pentru agenția SIR, „a elaborate niște core curriculum (documente care conțin definiția precisă, completă și punctuală a tot ceea ce este necesar pentru a obține cunoștințe, abilități și competențe cerute de o profesie determinat, nr) în care se definesc aspecte de bază ale îngrijirilor paliative dar lipsea cel despre spiritualitate și mi s-a cerut să îl elaborez din punctul de vedere al asistenței”. Este fundamentală „referința la un limbaj internațional care să definească în manieră clară ce anume este spiritualitatea”, însă documentul mai subliniază cât de mult „într-un moment în care deciziile pacientului și ale familiei devin importante, asistența spirituală dă acel spațiu mintal, al inimii și de comunicare pentru a asuma deciziile corecte, fie ele și ireversibile”.

Conținuturi ale core curriculum sunt și raportul dintre spiritualitate, bioetică, psihologie și religie; problematicile deosebite ale vârstei pediatrice; competențele necesare pentru asistența spirituală în îngrijirile paliative și indicațiile pentru a construi programe formative”. Cuvânt-cheie „compasiune” ca mod de a fi, disponibilitate de a fi prezenți și a asculta suferința celuilalt fără a ne fi frică de ea”. (material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)

Exprimaţi-vă opinia