Convertirea durează toată viaţa

Experienţă religioasă şi angajare intelectuală

De Roderick Strange

În anul 1850, când i-au arătat lui John Henry Newman scrisoarea unei femei entuziaste care vorbea despre el ca despre un sfânt, el s-a luat în râs: “Nu este nimic sfânt în mine. N-am nicio tendinţă să fiu sfânt”. Dar acum Biserica Catolică a decis altfel şi duminică, 13 octombrie 2019, la Roma, papa Francisc până la urmă îl va declara sfânt.

Sfinţii sunt modele de viaţă creştină. Asta nu înseamnă că sunt perfecţi. Este mângâietor să amintim cuvintele papei Benedict în timpul unei audienţe de miercuri din 2007. Sfinţii, a afirmat el, “nu sunt «căzuţi din cer». Sunt oameni ca şi noi, cu probleme chiar complicate. Sfinţenia nu constă în a nu fi greşit, a nu fi păcătuit niciodată”. Însuşi Newman ştia că este prea susceptibil, irascibil şi implacabil. Desigur este cunoscut şi ca scriitor, studios, predicator, profesor, păstor, mulţumit de el însuşi, dar şi prieten devotat. Însă, în ce mod era sfânt?

Născut în 1801 într-o familie anglicană evlavioasă în mod convenţional, a murit în 1890. Înzestrat în mod excepţional din punct de vedere academic, a devenit membru al Oriel College din Oxford, care în acea vreme era colegiul cel mai prestigios al ateneului. Se spunea că sala sa comună a studenţilor bătrâni “mirosea de logică”. A fost hirotonit preot în Biserica de Anglia şi numit vicar de “St Mary the Virgin”, biserica universitară de la Oxford. Astfel a moştenit un pupitru influent, de la care a ţinut predici de neuitat. A devenit şi unul din liderii aşa-numitei Mişcări de la Oxford, o mişcare ce încerca să reînsufleţească în cadrul Bisericii de Anglia conştiinţa tradiţiei sale catolice. Însă, după câţiva ani, a ajuns să pună la îndoială poziţia pe care o susţinea şi în 1845 a fost primit în Biserica catolică romană. Anul următor a mers la Roma pentru a se pregăti pentru hirotonirea ca preot catolic şi odată întors în Anglia a instituit Congregaţia Oratoriului, mai întâi la Birmingham şi apoi la Londra.

Mulţi, în special catolicii, ar putea considera decizia sa de a se converti de la anglicanism la catolicism o dovadă esenţială a sfinţeniei sale, însă lucrurile nu sunt atât de simple. Pentru cel care are o anumită cunoaştere a vieţii spirituale este un adevăr clar că convertirea nu este un eveniment care are loc o singură dată în viaţă. Convertirea, schimbarea inimii, este un proces care trebuie să dureze toată viaţa. Şi aşa a fost pentru Newman.

În 1816, la numai cincisprezece ani, a găsit pace, aşa cum avea să spună după aceea, “în gândirea a două, şi numai două, fiinţe absolute şi luminos de clare, eu însumi şi Creatorul meu”. Afirma înţelegerea relaţiei dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede. Acea convingere a fost fundamentală pentru el.

În orice caz, ca membru al Oriel College, îi era destul de normal să simtă plăcere în exercitarea capacităţilor sale intelectuale. Era un bărbat tânăr care dobândea încredere şi lua ritmul corect. Câtva timp s-a simţit fascinat de excelenţa intelectuală. Însă, în 1827, s-a îmbolnăvit şi după aceea, la începutul anului următor, Mary, sora lui mai tânără, a murit. O iubea mult pe Mary. Problemele de sănătate şi doliul l-au constrâns să studieze situaţia. Realmente ce era important pentru el? A fost un alt punct de cotitură.

După cinci ani, în Sicilia, s-a îmbolnăvit din nou în mod grav riscând să moară, însă oricum era convins că Dumnezeu avea pentru el de muncă în Anglia. La întoarcerea sa s-a implicat nebuneşte în Mişcarea de la Oxford, devenind o anumită perioadă liderul său cel mai inspirator. Câţiva ani a fost la maximul strălucirii sale.

Însă în 1839, şi apoi din nou în 1841, studiindu-i pe Părinţii Bisericii a început încet-încet să se întrebe dacă viziunea anglicanismului susţinută ca parte a marii Biserici catolice, trasând o cale de mijloc între eroarea protestantă şi cea pe care pe atunci o considera excesul roman, era sustenabilă. S-a chinuit ani de zile şi până la urmă, în 1845, după ce a sondat sufletul său în adâncime, a decis să fie primit drept catolic. Deci a existat o serie de convertiri. Şi deşi el a descris devenirea sa drept catolic “ca o ajungere în port după marea aflată în furtună”, problemele sale nu se terminaseră.

Adevărul era că Biserica catolică nu ştia cum să-l folosească. A fost invitat să realizeze o serie de proiecte, cum ar fi întemeierea unei Universităţi la Dublin, supervizarea unei noi traduceri a Bibliei şi revizuirea lui “The Rambler”, publicaţie periodică dar controversată. Şi aceste lucruri pot să fie văzute ca alte chemări, alte oportunităţi de convertire, pe care el le-a acceptat. Însă resursele şi sprijinul necesare pentru succes i-au fost mereu refuzate. Părea că este persecutat de eşec. Ca anglican a fost fericit între prieteni, deşi critic faţă de situaţia Bisericii din Anglia; drept catolic era mulţumit în noua credinţă, însă viaţa nouă era dificilă. Aşa cum avea să afirme după câţiva ani în Jurnalul său: “Când eram protestant, simţeam tristă religia mea, nu viaţa mea; acum în schimb [catolic fiind] este tristă viaţa mea, nu religia mea”.

Şi după aceea, cu mare uimire, în 1879 papa Leon al XIII-lea a decis să-l creeze cardinal. Norul care-l pusese în umbră în mare parte a vieţii sale – anglicani care-l suspectau că este criptocatolic, catolici care se îndoiau de sinceritatea convertirii sale – până la urmă fusese risipit.

Acea serie de convertiri este impresionantă. Newman a rămas foarte fidel faţă de lumina blândă care-l călăuzea. “Dumnezeu m-a creat pentru a-i desfăşura vreo slujire precisă”, reflecta el. “De aceea voi avea încredere în El”. Şi aşa a făcut. Este un exemplu de imitat. Dar, oricum, putem să ne întrebăm ce semnificaţie are pentru noi canonizarea sa. Pentru că sfinţii sunt modele de viaţă creştină, în ce mod sfântul John Henry Newman a fost un model pentru noi? Trebuie un pic să aprofundăm asta.

Înainte de toate a prevăzut în măsură extraordinară timpul în care trăim. În 1873 a vorbit în mod specific despre “infidelitatea din viitor”, afirmând că “creştinismul n-a experimentat niciodată până acum o lume pur şi simplu ireligioasă”. A fost în conflict cu alte religii, dar n-a cunoscut niciodată o lume total lipsită de religie.

Şi în acel viitor prevedea că Biserica catolică va creşte, vorbind însă după aceea despre scandal: “Nici un mare corp nu poate să fie scutit de scandalurile care derivă din conduita rea a membrilor săi”. Referindu-se la faptul că ziarele deveneau disponibile pretutindeni a comentat: “Suntem la bunul plac chiar şi al unui singur membru frate nevrednic sau fals”. În mod ruşinos au fost mai mulţi decât unul. Şi a descris timpul viitor ca un timp de “întuneric, de gen diferit faţă de oricare altul care a fost înainte”. Putem recunoaşte acest întuneric foarte uşor. Însă poate Newman să ne ofere şi un răspuns? În acest scop va putea fi util să ne întoarcem la seria de convertiri.

Înainte de toate, deşi faptul primirii în Biserica catolică a fost important, prima convertire a lui Newman în 1816 a fost şi mai fundamentală. Atunci a găsit pace “în gândirea a două, şi numai două, fiinţe absolute şi luminos de clare, eu însumi şi Creatorul meu”. Cu asta înţelegea că, deşi ar fi voit să se îndoiască de toate celelalte, ştia că există şi credea în existenţa lui Dumnezeu. Afirmând această relaţie între lumea vizibilă şi cea invizibilă, el recunoştea, aşa cum am spune noi, relaţia dintre profan şi sacru.

Desigur, această relaţie indică întruparea, revelată în cel mai înalt grad în Cristos, Cuvântul făcut trup. Şi schema sa pentru Newman se oglindea, de exemplu, în modul său de a înţelege învăţământul. Învăţământul, declara el, era meseria sa, dar nu-i plăcea ideea a “două sisteme independente, intelectual şi religios, care dintr-o dată merg unul lângă altul, prin intermediul unui soi de diviziune a muncii… Vreau ca fie disciplina intelectuală fie cea morală să stea sub acelaşi acoperiş”. Ca şi naturile divină şi umană în Cristos, sacrul şi profanul trebuie să fie uniţi fără ca unul sau altul să fie compromis. Niciunul din cei doi nu-l ameninţă pe celălalt. Şi unitatea lor este esenţială pentru autenticitatea lor.

În al doilea rând, aşa cum am amintit, viaţa sa a fost marcată de mari provocări, invitaţii la alte convertiri mai profunde. Părăsirea Bisericii din Anglia pentru Roma i-a adus pace, dar şi durerea acută de a se despărţi de atâţia prieteni. Şi, drept catolic, proiectele pe care a fost invitat să le ducă înainte şi care au eşuat, a fost aşa datorită lipsei de sprijin. “De când sunt catolic – a afirmat el – mi se pare că n-am avut decât eşecuri, personal”. Totuşi a rămas fidel. În predicile sale anglicane este o frază memorabilă, care apare aproape profetică: “A planta crucea lui Cristos în inimă este intens şi angajant; însă pomul maiestuos creşte înalt, are ramuri frumoase şi roade îmbelşugate şi este frumos de privit”. Îmbrăţişa misterul pascal.

Ce viaţă nu este marcată în vreun moment de o mare provocare? Unii sunt aşa de absorbiţi de asta încât sunt obsedaţi şi copleşiţi. În schimb, alţii, ca Newman, rămânând fideli, deşi cu cicatrici, reapar într-o viaţă nouă.

Şi în sfârşit, pentru a înţelege relaţia dintre sacru şi profan şi a face faţă celor mai dificile provocări ale vieţii, avem nevoie de ochiul credinţei. Aşa cum există cei care respinge muzica pentru că o consideră numai zgomot deoarece nu au ureche pentru ea, există şi cei care resping credinţa religioasă considerând-o nesemnificativă pentru că nu reuşesc s-o perceapă. Totuşi, aşa cum a afirmat Newman, “o minte religioasă trebuie să domine mereu multe lucruri care sunt nesigure pentru cea nereligioasă”. Au alte semne în faţa lor.

Nu există un răspuns inteligent la lipsa de credinţă religioasă în lumea de astăzi. Însă cei care urmează drumul lui Newman pot începe să o contrasteze cultivând în ei o înţelegere a relaţiei dintre sacru şi profan, îmbrăţişând cu iubire înfrângerile întunecate ale vieţii pentru a descoperi o viaţă nouă şi apreciind şi dezvoltând o percepţie adecvată credinţei. Mărturia lui Newman mai are mult să ne înveţe.

(După L’Osservatore Romano, 6 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia