Trei noi cardinali iezuiți

Publicatla 8 October 2019

Jean-Claude Hollerich
arhiepiscop de Luxembourg (Marele ducat de Luxemburg)

Iezuit luxemburghez care a trăit timp de şaptesprezece ani în Japonia, unde a predat şi a ocupat funcţii de responsabilitate tot mai mare în Universitatea Sophia din Tokyo, în 2011 s-a întors în bătrânul continent ca arhiepiscop al Marelui Ducat şi de anul trecut prezidează Comisia Episcopatelor din Uniunea Europeană (COMECE) cu sediu la Bruxelles: este Jean-Claude Hollerich în vârstă de şaizeci şi unu de ani, aspru opozant al naţionalismelor şi populismelor, în prima linie în îndemnul de a menţine vii valorile şi visul părinţilor fondatori ai Europei Unite. Născut la 9 august 1958 la Differdange, în arhidieceza de Luxembourg, a petrecut copilăria la Vianden, unde locuia familia sa. După studiile secundare în Şcoala apostolică din Clairefontaine, întemeiată de părintele Léon Dehon, şi în liceul clasic din Diekirch, în 1978 s-a transferat la Roma, pentru a începe formarea la preoţie la Gregoriana, unde a urmat doi ani de filozofie şi primul an de teologie, locuind în Colegiul Pontifical Germano-Ungar.

În 1981 a intrat în Societatea lui Isus, provincia din Belgia de sud şi Luxemburg, şi a desfăşurat timp de doi ani noviciatul la Namur. După doi ani de activitate pastorală în capitala marelui ducat, în 1985 a ajuns pentru prima dată în Japonia,. Unde în patru ani a perfecţionat mai întâi cunoaşterea limbii şi a culturii locale şi după aceea a reluat studiile teologice la Universitatea Sophia din Tokyo, completând parcursul formativ în Germania (1989-1990), la Philosophisch-Theologische Hochschule Sankt Georgen din Frankfurt şi obţinând licenţa.

Hirotonit preot la Bruxelles la 21 aprilie 1990, a desfăşurat timp de patru ani studiile de limbă şi literatură germană la Ludwig-Maximilians Universität din München din Bavaria, terminate cu licenţa obţinută în 1994 discutând teza Das Konstantinopolitanische Glaubensbekentnis. Eine Textuntersuchung („Crezul constantinopolitan. O investigaţie textuală”.

Pe frontul pastoral a însoţit Jeunesse étudiante chrétienne din Luxembourg şi grupuri din Communauté vie chrétienne (CVX) – asociaţie de laici care trăiesc credinţa creştină conform spiritualităţii sfântului Ignaţiu de Loyola – ocupând în acelaşi timp funcţia de profesor în liceul francez Vauban din Luxembourg (1983-1985). În timpul perioadei petrecute în ţinut bavarez (1990-1994) a fost însoţitor spiritual al seminariştilor în timpul anului propedeutic la Seminarul Mare din Luxembourg şi responsabil al pastoraţiei vocaţionale.

Anul 1994 a fost anul transferării în ţara Soarelui Răsare: profesor de limba germană şi franceză şi de studii europene la Universitatea Sophia, a rămas acolo până în 2011, desfăşurând propria misiune în slujba ateneului, a catolicilor din capitala japoneză, a Societăţii lui Isus şi a Conferinţei Episcopale naţionale. De fapt, în 1996 a devenit capelan al parohiei germane din Tokyo şi în 1997 membru al consiliului arhidiecezan pentru operele misionare şi pastorale, desfăşurând ambele roluri până în 2006, când a terminat şi funcţiile de profesor asociat şi capelan al studenţilor din Universitatea Sophia, începute tot în 1999.

Între timp în 2001 a făcut studiile de doctorat la Institut pour Études de l’Union Européenne din Bonn, în Germania, şi la 18 octombrie 2002 a făcut voturile definitive în biserica „Sfântul Ignaţiu” din Tokyo, trecând la provincia japoneză a Societăţii, pentru care – tot până în 2006 – a fost delegat provincial pentru promovarea vocaţiilor (din 2002), director al Centrului catolic din Universitatea Sophia (din 2003) şi al unei mici comunităţi de iezuiţi în capitală (din 2004).

După ce în 2006 a obţinut catedra ca profesor ordinar al ateneului născut dintr-o intuiţie a lui Chiara Lubich, fondatoare a mişcării focolarinilor, în acelaşi an Hollerich a devenit superior al studiilor de după noviciat, pentru doi ani, şi a fost şi delegat al Conferinţei Episcopale Japoneze pentru pregătirea şi participarea la Ziua Mondială a Tineretului prezidată la Köln în 2005 de Benedict al XVI-lea. În 2008 a fost ales ca rector al comunităţii celor 65 de iezuiţi de la Universitatea Sophia şi vice-rector pentru treburile generale şi studenţeşti din acelaşi ateneu, intrând în contact direct cu numeroase comunităţi academice din Asia, Europa şi America. În acelaşi timp a fost consultant al provinciei japoneze a Societăţii lui Isus.

Din 2011 s-a întors în patrie, pentru că la 12 iulie în acel an a fost numit de papa Ratzinger arhiepiscop de Luxembourg. La 16 octombrie a primit hirotonirea episcopală în catedrala luxemburgheză, de predecesorul său Fernand Franck, co-consacratori cardinalul de Köln, Joachim Meisner, şi arhiepiscopul de Tokyo, Peter Takeo Okada, alegând ca moto Anuntiate. Făuritor al unei implicări mai mari a laicilor, şi îndeosebi a tinerilor, în domeniul eclezial, în 2013 a lansat în dieceză un proiect pastoral dedicat acestora din urmă şi în august 2014 a plecat cu 138 de studenţi într-o călătorie în Thailanda de nord, la graniţa cu Myanmar, petrecând două săptămâni într-un lagăr de refugiaţi.

În 2015 a participat la a paisprezecea adunare generală ordinară a Sinodului Episcopilor centrată pe vocaţia şi misiunea familiei; experienţă repetată după aceea în 2018, cu a cincisprezecea adunare dedicată tocmai tinerilor. Dinamismul său pastoral l-a făcut un protagonist în viaţa Bisericii din bătrânul continent: preşedinte al Conferinţei Comisiilor Iustitia et Pax din Europa (2014-2018), la 29 septembrie 2017 a fost ales la conducerea Comisiei pentru tineri în cadrul Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE). Însă din 8 martie 2018, când a asumat preşedinţia COMECE – care-i reuneşte pe episcopii europeni cu obiectivul de a examina politica şi legislaţia Uniunii Europene (UE) din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii – glasul său a asumat o rezonanţă mai amplă în chemarea constantă la salvgardarea rădăcinilor creştine.

* * *

Michael Czerny
arhiepiscop titular de Benevento
subsecretar al Secţiunii Migranţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale

Este unul din cei doi colaboratori direcţi ai papei Francisc în secţiunea din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale care se ocupă de migranţi şi refugiaţi: iezuitul Michael Czerny şi-a format o lungă experienţă în sfera socială şi în apărarea drepturilor umane, dedicându-se personal în slujba fie a ordinului călugăresc fondat de sfântul Ignaţiu, fie a Bisericilor locale în care ajungea să trăiască, mai întâi în America, apoi în Africa.

European de origine, dar nord-american de formare, s-a născut la 18 iulie 1946 la Brno, în Cehoslovacia de atunci, astăzi Republica Cehă. După doi ani familia s-a transferat la Montreal în Canada. Aici a frecventat Loyola hign school şi în 1963, după ce a luat diploma, a intrat în provincia canadiană de limbă engleză a Societăţii lui Isus. Hirotonit preot la 9 iunie 1973, a obţinut doctoratul în ştiinţe umane, gândire socială şi teologie, program de studii interdisciplinare, la Universitatea din Chicago în 1978.

Anul următor, la Toronto, a întemeiat Centrul (acum se numeşte Forum) iezuiţilor pentru credinţă şi dreptate socială şi a fost primul său director până în 1989, când, ca urmare a asasinării a şase confraţi, petrecute în noaptea de 16 noiembrie la Universitatea centro-americană (UCA) din San Salvador, s-a oferit să-i înlocuiască. Între timp a trăit mai multe luni în Cehoslovacia şi în Franţa, la comunitatea Arca fondată de Jean Vanier la Trosly-Breuil (1987-1988).

Transferându-se în ţara centro-americană, din 1990 până în 1991 a fost director al Institutului pentru drepturile umane din UCA şi în 1991 a ocupat funcţia de vice-rector al ateneului. A oferit propria contribuţie şi la Naţiunile Unite, ca mediator în negocierile care au dus la sfârşitul războiului civil din El Salvador, desfăşurat din 1980 până în 1992.

Timp de zece ani, până în 2002, a desfăşurat după aceea rolul de secretar al Secretariatului pentru dreptatea socială de la curia generală a iezuiţilor din Roma. În 1995 a participat la a XXXIV-la Congregaţie generală a Societăţii fondate de sfântul Ignaţiu de Loyola şi a fost membru al unei comisii de investigaţie trimise de Naţiunile Unite în Haiti în cursul crizei care a urmat după lovitura de stat militară a preşedintelui ales.

Din America centrală părintele Czerny s-a transferat după aceea în Africa (2002-2010) unde a fondat şi a condus African Jesuit Aids Network (AJAN), reţea de susţinere a iezuiţilor africani angajaţi să dea răspunsuri la pandemia SIDA. În această perioadă a predat la Hekima College, în Catholic University of Eastern Africa din Nairobi, colaborând cu Conferinţa Episcopală din Kenya.

Întărit de această cunoaştere a lumii africane, în 2009 a fost numit de Benedict al XVI-lea expert la a doua adunare specială pentru continent a Sinodului Episcopilor şi în 2010 a fost rechemat definitiv la Roma, drept consultant al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, prezidat de cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson. În 2016, în cadrul procesului de unire a diferitelor Consilii Pontificale – între care însuşi „Iustitia et pax” – unite în Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, papa Francisc, în funcţia sa de conducător direct al Secţiunii care se ocupă specific de problema refugiaţilor şi migranţilor, la 14 decembrie l-a numit colaborator al său, cu denumirea de subsecretar, începând de la 1 ianuarie 2017.

În octombrie 2018, părintele Czerny a participat la a XV-a Adunare generală ordinară a Sinodului Episcopilor despre tema „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional” şi la 4 mai a fost numit secretar special al Adunării sinodale pentru Amazonia, care se desfăşoară în Vatican de la 6 la 27 octombrie. Un rol pe care vrea să-l desfăşoare în slujba popoarelor indigene şi în apărarea ambientului tot mai prădat din regiune, aşa cum a declarat el însuşi la Bogota, în cursul întâlnirii pre-sinodale organizate de Consiliul Episcopal Latinoamerican (CELAM) şi de Reţea eclezială pan amazoniană (REPAM). A contribuit şi la cartea Comisiei Pontificale pentru America Latină (PCAL) intitulată Intrarea năvalnică a mişcărilor populare. „Rerum novarum” din timpul nostru, îngrijită de Guzmán Carriquiry Lecour şi Gianni La Bella.

În ajunul consistoriului, vineri 4 octombrie, a primit de la papa Francisc, în bazilica „Sfântul Petru”, hirotonirea episcopală împreună cu trei nunţii apostolici. I-a fost încredinţat sediul titular de Benevento, cu titlu personal de arhiepiscop.

* * *

Sigitas Tamkevičius
arhiepiscop emerit de Kaunas (Lituania)

„Dacă în urmă cu 35 de ani, când am fost închis în puşcăria KGB-ului, pe care dumneavoastră l-aţi vizitat cu puţin timp în urmă, mi-aş fi imaginat că un papă va veni într-o zi chiar acolo, suportarea suferinţei ar fi fost mult mai uşoară. Mulţumesc, Sfinte Părinte! Pentru mine este un vis. Dumneavoastră aţi venit să vizitaţi Golgota lituaniană!”. Este semnificaţia profundă a purpurei iezuitului Sigitas Tamkevičius în aceste cuvinte, rostite de el însuşi la 23 septembrie 2018 în timpul întâlnirii lui Francisc cu reprezentanţii Societăţii lui Isus în nunţiatura apostolică din Vilnius, cu ocazia călătoriei în ţările baltice.

Martor curajos, capabil să reziste regimului sovietic şi în închisoare, la munca silnică şi în exilul din Siberia, n-a încetat niciodată să-şi ridice glasul în apărarea libertăţii religioase şi civile. Pentru a denunţa persecuţii şi încălcări ale drepturilor a inventat în mod creativ un samizdat, buletin clandestin cu „cronicile” Bisericii catolice lituaniene.

S-a născut la 7 noiembrie 1938 la Krikstonys, în provincia Lazdijai, în dieceza de Vilkaviškis, în Lituania de sud. După ce a obţinut diploma la şcoala secundară din Seirijai în 1955, a intrat în seminarul din Kaunas. A continuat studiile de teologie şi, după câţiva ani de serviciu militar în armata sovietică, a absolvit în 1962, tot în seminar. A primit hirotonirea sacerdotală de la episcopul Petras Maželis, administrator apostolic de Telšai, la 18 aprilie 1962. În anii următori a fost vicar în parohiile Alytus, Lazdijai, Kurdirkos Naumiestis, Prienai şi Simnas. În 1968 a intrat în Societatea lui Isus, în vremea în care ordinul călugăresc era ilegal conform legii sovietice.

A fost printre iniţiatorii petiţiilor pentru a protesta împotriva restricţiilor discriminatoare ale regimului sovietic faţă de seminarul din Kaunas. Pentru acest motiv autorităţile sovietice i-au interzis să exercite slujirea sa preoţească şi l-au constrâns să lucreze, timp de un an, în fabrică şi într-o zonă de asanare.

În 1972, în timp ce era vicar în parohia din Simnas – şi apoi paroh la Kybartai din 1975 până în 1983 – a început publicaţia clandestină Cronica Bisericii catolice din Lituania, care a înregistrat şi a făcut publice în Occident faptele de discriminare religioasă în Lituania sovietică. În 1978, împreună cu alţi patru preoţi lituanieni, a dat naştere şi Comitetului catolic pentru apărarea drepturilor credincioşilor: un grup care a denunţat lumii adevărul a ceea ce se întâmpla în spatele cortinei de fier. Redactorii Cronicii – ale cărei denunţuri făceau apel, îndeosebi, la conţinuturile Declaraţiei de la Helsinki (1975), semnată şi de Uniunea Sovietică – eram în mod sistematic arestaţi şi închişi, dar cineva era mereu gata să-i înlocuiască. Chiar şi printre atâtea „atenţii” din partea rău-famatului KGB, Tamkevičius s-a îngrijit de publicaţia Cronica timp de 11 ani, până la arestarea sa petrecută în 1983. Judecat cu acuza de propagandă şi agitare antisovietică, a fost condamnat la zece ani de închisoare şi de exil. A petrecut pedeapsa de detenţie în lagărele de muncă din Perm’ şi în Mordovia. Exilat în Siberia în 1988, a fost eliberat după cotitura realizată de politica sovietică prin aşa-numita perestroika.

Întors la libertate, a reluat mărturia sa fără să aibă cuvinte de supărare faţă de persecutorii săi. În 1989, Conferinţa Episcopală Lituaniană l-a chemat la funcţia de director spiritual al Seminarului din Kaunas şi după un an a devenit rector.

La 8 mai 1991, Ioan Paul al II-lea îi încredinţează sediul titular de Turuda, numindu-l episcop auxiliar de Kaunas, unde a primit hirotonirea episcopală la 19 mai, în catedrala „Sfinţii Petru şi Paul”, de la cardinalul arhiepisco Vicentas Sladkevičius. Ca moto a ales Dominus illuminatio mea („Domnul este lumina mea”), luat din Psalmul 26.

În septembrie 1993 l-a primit pe Ioan Paul al II-lea, împreună cu ceilalţi episcopi lituanieni, în călătoria apostolică în ţările baltice: îndeosebi i-a prezentat realitatea noilor generaţii pe stadionul din Kaunas. Şi în 1994 a participat la adunarea Sinodului Episcopilor dedicată vieţii consacrate, luând cuvântul pentru a prezenta realitatea călugărilor şi călugăriţelor din Lituania care au ştiut să reziste la persecuţie în clandestinitate.

La 4 mai 1996, papa Wojtyla l-a promovat arhiepiscop mitropolit de Kaunas, unde a rămas peste nouă ani, luând din experienţa sa de suferinţă forţa pentru o slujire pastorală atentă mereu la temele libertăţii religioase, dialogului, apărării demnităţii umane. În cadrul Conferinţei Episcopale Lituaniene a fost preşedinte (1999-2002, 2005-2008 şi 2008-2014) şi vicepreşedinte (2002-2005). În afară de asta, din 2005 până în 2015 a fost preşedinte al Comisiei pentru comunicaţiile sociale şi, din 2011 până în 2014, responsabil al Consiliului pentru problemele sociale.

La 11 iunie 2015, papa Francisc a acceptat renunţarea sa conducerea pastorală a arhidiecezei, prezentată datorită ajungerii la limita de vârstă. Însă l-a voit alături de el, la 23 septembrie 2018, în vizita la închisorile cartierului general al KGB la Vilnius. Într-una din acestea astăzi este instalat un memorial care aminteşte persecuţiile, cu multe fotografii de episcopi, preoţi şi laici deţinuţi din cauza credinţei. Şi acolo este şi fotografia cardinalului Tamkevičius. Tocmai pentru mărturia sa, la 13 ianuarie 2014, în sediul parlamentului Republicii Lituania, i-a fost conferită decoraţia Libertăţii.

Exprimaţi-vă opinia