Angelus cu Papa Francisc

11.08.2019, Vatican (Catholica) – Pornind de la lectura zilei din ritul latin, Papa Francisc a explicat astăzi, profitând de întâlnirea cu credincioșii pentru rugăciunea mariană Îngerul Domnului, ce înseamnă mai concret a sta în veghere continuă. A accentuat astfel că e nevoie de „atitudinea pelerinului”, gata mereu de drum, și de însoțirea celorlalți în credință. Redăm alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu și publicată pe Ercis.ro.

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În pagina evanghelică de astăzi (cf. Lc 12,32-48), Isus îi cheamă pe discipolii săi la veghere continuă. De ce? Pentru a percepe trecerea lui Dumnezeu în propria viață, deoarece Dumnezeu trece încontinuu în viață. Și indică modalitățile pentru a trăi bine această veghere: „Să fie coapsele voastre încinse și luminile aprinse” (v. 35). Aceasta este modalitatea. Înainte de toate „coapsele încinse”, o imagine care amintește de atitudinea pelerinului, gata să pornească la drum. Este vorba de a nu înfige rădăcini în locuințe comode și asiguratoare, ci de a ne abandona, de a fi deschiși cu simplitate și încredere la trecerea lui Dumnezeu în viața noastră, la voința lui Dumnezeu, care ne conduce spre ținta următoare. Domnul merge mereu cu noi și de atâtea ori ne însoțește luându-ne de mână, pentru a ne conduce, pentru ca să nu greșim pe acest drum așa de dificil. De fapt, cine se încrede în Dumnezeu știe bine că viața de credință nu este ceva static, ci este dinamică! Viața de credință este un parcurs continuu, pentru a ne îndrepta spre etape mereu noi, pe care însuși Domnul le indică zi după zi. Pentru că El este Stăpânul surprizelor, Stăpânul noutăților, dar al noutăților adevărate.

Și după aceea – prima modalitate era „coapsele încinse” – după aceea ni se cere să menținem „luminile aprinse”, pentru a fi în măsură să luminăm întunericul nopții. Adică suntem invitați să trăim o credință autentică și matură, capabilă să lumineze multele „nopți” ale vieții. Știm aceasta: cu toții am avut zile care erau adevărate nopți spirituale. Candela credinței cere ca să fie alimentată încontinuu, cu întâlnirea inimă la inimă cu Isus în rugăciune și în ascultarea Cuvântului său. Reiau un lucru pe care vi l-am spus de atâtea ori: purtați mereu o mică Evanghelie în buzunar, în geantă, pentru a o citit. Este o întâlnire cu Isus, cu Cuvântul lui Isus. Această candelă a întâlnirii cu Isus în rugăciune și în Cuvântul Său ne este încredințată pentru binele tuturor: așadar, nimeni nu se poate retrage în mod intimist în certitudinea propriei mântuiri, dezinteresându-se de ceilalți. Este o fantezie a crede că unul poate să se lumineze înăuntru singur. Nu, este o fantezie. Adevărata credință deschide inima spre aproapele și stimulează spre comuniunea concretă cu frații, mai ales cu aceia care trăiesc în nevoie.

Și Isus, pentru a ne face să înțelegem această atitudine, relatează parabola servitorilor care așteaptă întoarcerea stăpânului când se întoarce de la nuntă (v. 36-40), prezentând astfel un alt aspect al vegherii: a fi gata pentru întâlnirea ultimă și definitivă cu Domnul. Fiecare dintre noi se va întâlni, se va afla în acea zi a întâlnirii. Fiecare dintre noi are propria dată a întâlnirii definitive. Spune Domnul: „Fericiți acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găsește veghind!… Fie că va veni la miezul nopții, fie că va veni spre dimineață și-i va găsi astfel, fericiți vor fi ei!” (v. 37-38). Cu aceste cuvinte, Domnul ne amintește că viața este un drum spre veșnicie; de aceea, suntem chemați să facem să rodească toți talanții pe care îi avem, fără a uita vreodată că „noi nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină” (Evr 13,14). În această perspectivă, fiecare clipă devine prețioasă, motiv pentru care trebuie să trăim și să acționăm pe acest pământ având nostalgia cerului: picioarele pe pământ, a merge pe pământ, a lucra pe pământ, a face binele pe pământ, și inima nostalgică de cer.

Noi nu putem înțelege cu adevărat în ce constă această bucurie supremă, totuși Isus ne face să intuim aceasta cu asemănarea stăpânului care găsind încă treji pe servitori la întoarcerea sa, „se va încinge, îi va așeza la masă și, venind, îi va servi” (v. 37). Bucuria veșnică a paradisului se manifestă astfel: situația se va răsturna și nu servitorii, adică noi, vor fi cei care îl servesc pe Dumnezeu, ci însuși Dumnezeu se va pune în slujirea noastră. Și aceasta o face Isus încă de acum: Isus se roagă pentru noi, Isus ne privește și îl roagă pe Tatăl pentru noi, Isus ne slujește acum, este servitorul nostru. Și aceasta va fi bucuria definitivă. Gândul întâlnirii finale cu Tatăl, bogat în milostivire, ne umple de speranță și ne stimulează la angajarea constantă pentru sfințirea noastră și pentru a construi o lume mai dreaptă și fraternă.

Fecioara Maria, cu mijlocirea sa maternă, să susțină această angajare a noastră.

Exprimaţi-vă opinia