Jean Vanier: Valoarea fragilităţii

Publicatla 14 June 2019
VIAŢA DIECEZEI 

Valoarea fragilităţii

De Elio Guerriero

Cu această amintire a lui Jean Vanier, Elio Guerriero începe o serie de portrete ale marilor personalităţi ale culturii contemporane.

Mulţi au scris în aceste zile despre Jean Vanier, mort la Paris la 7 mai. La rândul meu simt urgentă nevoia de a-i exprima recunoştinţă pentru o întâlnire iniţial pur profesională. În schimb a devenit o rană în trup şi în suflet, care nu s-a mai vindecat dar deosebit de salutară. În 1978 lucram la editura Jaca Book care de puţin timp dăduse viaţă unei reviste cu titlul “Aventura umană”. Bogată în idei dar săracă în mijloace, revista lunară voia să facă cunoscute personaje autentice şi locuri de frumuseţe îndepărtată.

Cu câteva luni înainte Jaca Book publicase o carte a lui Jean care relata despre experienţa ARCA, începută de câţiva ani la Trosly Breuil în nordul Parisului. În comunităţi mici de tip familial, autorul, ajutat de voluntari, primea pe cei bolnavi mintali redaţi unei vieţi libere şi demne. Atunci s-a decis să meargă pentru a-l întâlni ca să ne povestească alte amănunte cu privire la iniţiativă. Am fost ales eu pentru această vizită aproape sigur pentru că pe piaţă era aceea care costa mai puţin. De fapt, chiar n-am fost remunerat. Totuşi, mi-a fost recunoscută posibilitatea de a face călătoria împreună cu soţia mea. O altă anomalie în spatele căreia căpăta formă un plan care nu era al oamenilor.

Am ajuns la Trosly Breuil într-o seară de frig şi de ceaţă. Apoi ne-a fost comunicat că ziua următoare vom împărtăşi viaţa dintr-un foyer unde trăiau şi dintr-un laborator unde lucrau împreună voluntari şi oaspeţi de la ARCA. Abia în a treia zi am putut să vorbim mai întâi cu responsabilii foyer-ului şi apoi cu Jean şi asistenta sa. Deci spiritul de aventură de acum apusese. Rămânea în faţa noastră confruntarea cu omenitatea rănită a bolnavilor mentali. Precum şi alegerea lui Jean şi a atâtor voluntari care-l ajutau era desigur lăudabilă dar deloc eroică, nicidecum aventuroasă. Cele două zile care au urmat au trecut conform programului. Astfel am ajuns să aflăm că experienţa ARCA a început în 1964.

În dimineaţa celei de-a treia zi am putut să-l intervievez pe Vanier care a vorbit despre fragilitate ca metaforă a existenţei umane, despre apropierea bolnavilor mentali de Isus şi de faptul că el merge la moarte ca un miel fără cuvinte, despre rudenia lor cu Euharistia. Însă a povestit şi despre viaţa zilnică a prietenilor săi şi despre responsabilităţile lor. Înainte de toate ei trebuiau să înveţe o muncă, apoi să se angajeze în funcţie de posibilităţile lor şi să înveţe folosirea şi importanţa banului. Pentru aceasta a făcut o convenţie cu autorităţile franceze pe baza căreia statul se angaja să favorizeze comunitatea procurând o muncă potrivită în timp ce muncitorii cu salariul primit restituiau statului o parte a pensiei lor.

Apoi vorbea despre crizele de depresie care ajungeau adesea în furie şi acte de autolezare dar şi despre umorism, despre recunoştinţă spontană, despre capacitatea oaspeţilor săi să facă sărbătoare. Mai mult, a conchis Jean, în aceste locuri de fragilitate umană se trăieşte în prietenie şi fraternitate şi se face mai multă sărbătoare decât în altă parte. De altfel acesta era motivul pentru care atâţia tineri mergeau la ARCA, în pofida unei vieţi care desigur nu era comodă.

La întoarcerea în Italia, articolul a fost publicat şi repede uitat datorită urgenţei altor lucrări. Totuşi, întâlnirea cu Vanier a lăsat semnul şi după câţiva ani a revenit în actualitate cu prepotenţă. În 1984, după o maternitate nu chiar senină, s-a născut al treilea copil al nostru. Într-un colocviu dramatic, medicul mi-a comunicat că mama a suferit mult, motiv pentru care a fost necesar să fie sedată. În schimb copilul, Paolo Samuele, avea sindromul down şi prezenta complicaţii intestinale. Trebuia intervenit urgent şi să se ajungă la un spital înzestrat pentru o operaţie care în acea vreme era de avangardă. Posibilităţile de supravieţuire erau oricum mici. Un tânăr doctor m-a întrebat dacă voiam să botez copilul. După încheierea rapidă a ritului, a fost cursa în ambulanţă pentru o tentativă care părea disperată.

Şi în schimb Paolo a luptat, a depăşit orice dificultate şi după 3 luni de internare în spital a ajuns în sfârşit acasă. Însă aici s-a dezlănţuit mânia mea împotriva lui Dumnezeu. Îmi întinsese o cursă, întâlnirea cu Jean Vanier a fost anticiparea unui cont fără milă. Adesea îmi revenea în minte versetul din Ieremia: “Nu mă voi mai gândi la el (…) Dar în inima mea era ca un foc care arde”. Însă, între timp Paolo era acolo şi trebuia să ne ocupăm de el. Ne-a spus un doctor, un prieten drag: “Nu vă închideţi în voi înşivă, lăsaţi-vă ajutaţi”. Şi au fost mulţi care ne-au ajutat. Mai ales, Paolo ne-a cucerit cu voinţa sa de a trăi, cu zâmbetul său care părea că este imprimat pe chipul său în pofida suferinţelor.

Şi cu timpul, întâlnirea cu Jean Vanier ne-a apărut ca o cale trasată, ca un plan al Providenţei pentru a ne pregăti pentru misiunea pe care a predispus-o pentru noi. Acum Paolo nu mai era o rană dureroasă, ci o companie şi slujirea noastră una care era dată unui fiu mai nevoiaş. Şi apoi exista de departe umbra paternă a lui Vanier pe care-l întâlneam din când în când, ale cărui publicaţii le citeam, ale cărui sfaturi le urmam.

Mă impresiona şi capacitatea lui Jean de a trece din slujire în slujire, de a scrie cărţi mereu interesante, mereu noi. În mod solid catolic, a început un colocviu interconfesional cu anglicanii şi cu alte confesiuni creştine. Apoi a trecut la dialogul interreligios, îndeosebi cu religiile din India unde, de altfel, a întâlnit-o pe Maica Tereza şi a legat prietenie strânsă cu ea. În cele din urmă a deschis un dialog serios cu psihologa şi filozofa Julia Kristeva. Agnostică, mamă a unui tânăr cu dezabilitate, după ce a parcurs toate străzile Franţei laice, Julia a ajuns la ARCA. Jean a ascultat-o şi a încurajat-o, a rezultat şi o confruntare culturală în care Julia îi recunoştea lui Vanier avantajul care deriva din viaţa sa, din mărturia sa. În sfârşit, cu trecerea anilor, Jean a căpătat un zâmbet tot mai dulce, tot mai apropiat de fragilitatea oaspeţilor săi. Spunea în ultimele timpuri: “I-am ajutat, dar cât de frumos este să ne lăsăm îngrijiţi acum de ei, să simţim recunoştinţa lor care trece de la duioşia mângâierilor lor, a zâmbetelor lor”.

Dragă Jean, ne-ai învăţat forţa şi valoarea fragilităţii. Într-o lume în care par să mai prevaleze tumulturile violenţilor, ţinem strâns unite cu noi zâmbetul tău, umanitatea ta, existenţa ta euharistică.

(După L’Osservatore Romano, 13 iunie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia