Meditația zilei

Publicatla 9 January 2019

Miercuri, 9 ianuarie 2019
Marcu 6,45-52
„Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”

Îndemnul la încredere în Dumnezeu sub forma: „Nu te teme!” se regăsește în Sfânta Scriptură de 366 de ori. Asta înseamnă că Dumnezeu ne adresează aceasta cel puțin o dată pe zi, chiar și în anul bisect. Este una din frazele sau construcțiile cel mai des folosite în Biblie. De ce? Pentru că avem mare nevoie de ea. Pentru că, o dată cu primul păcat săvârșit de Adam s-a cuibărit și frica în inima omului: „Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns”. (Gen 3,10) Această frică ne însoțește din momentul nașterii și până în ultimele momente ale vieții, sub diferite forme și gânduri. Patriarhii din Vechiul Testament se înspăimântau în prezența lui Dumnezeu, Fecioara Maria s-a speriat la Bunavestire, păstorașii la fel la vederea îngerului, iar Sfântul Paul trece de-a dreptul printr-o dramă când I se arată Isus. Credința, însă, vine și alungă teama. Prin credință suntem capabili să privim dincolo de frici și să ne încredem în Dumnezeu care ne cere curaj și ne adresează invitația de a nu ne teme în fiecare zi: „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” (Ioan 14,1)

Isus este mereu cu noi, mijlocind pentru noi, la fel cum citim în pasajul evanghelic de astăzi. Chiar dacă nu-l vedem în barcă, lângă noi fizic, El ni l-a trimis pe Duhul Sfânt, cel mai mare dar, pentru a ne întări și a rămâne cu noi.

Rugăciune

Teama cea mai profundă
De ce mă tem?
Dumnezeu este aici,
adânc în interior –
acoperind goliciunea,
îngrijindu-se de cutezanţă,
susţinând abundenţa,
înfrânând obrăznicia,
născând înţelegerea,
aprinzând iubirea,
completând golurile,
insuflând sfinţenie
plămânilor, membrelor şi vieţii
cu limbi de foc şi conflicte trecute –
prin şederea lui Cristos,
atotcuprinzătoare, înăbușind tristeți,
victorii ce răpesc bucuria –
iubire caldă ce doreşte
să fie auzită, iubită,
şi totuşi tăcută precum o ureche ce aşteaptă în linişte,
la fel de simplă şi singuratică precum un suspin,
la fel de bogată şi aglomerată precum marea lui Dumnezeu
în care înot spre eternitate
singur, dar într-o tovărăşie aglomerată –
eu, o simplă licărire a luminii lui Dumnezeu,
o simplă insinuare a măreţiei sale,
şi totuşi, purtând aroma Fiului său în inimă:
o cruce gonind spre glorificarea lui Dumnezeu
şi o iubire arzând de grija lui Dumnezeu –
Cristos despre mine,
în mine,
cu mine,
astăzi întunecata bucurie feroce a tristeţii lui Dumnezeu
şi apoi liniştitele zori apropiate ale viitorului lui Dumnezeu.
Și atunci, de ce mă tem?
Dumnezeu e aici,
adânc în interior,
pentru totdeauna:
Viaţă măreață vibrantă,
Iubire scandalos de grosolană,
însă inimă ce revine liniştită acasă
şi Domn ce stăpâneşte cu înţelepciune.
Dar, atunci – de ce mă tem?
… teamă… teamă… teamă…

David J. Hassel SJ

Exprimaţi-vă opinia