Actualitatea-Crestina-octombrie-2018_pag-23-page-001.jpg

Ce mă face fericit? Ce trebuie să am ca să fiu fericit? Aici se joacă șansa mea de a fi fericit în mod durabil și profund ori, dimpotrivă, trecător și superficial.  

Dacă lucrurile care mă fac fericit sunt legate de alcătuirea vieții mele în jurul relației cu Dumnezeu, atunci am șanse la o fericire autentică și statornică bazată pe „a fi” (prezent în viața mea), căci:

  • echilibrul meu lăuntric e legat de un sentiment adevărat față de o Persoană de care mă las cunoscut și pe care încerc să o cunosc îndeaproape, într-o fascinație care se construiește zi după zi și dă naștere unei îndrăgostiri care face posibilă contemplarea lumii cu ochii lui Isus;
  • când văd totul prin prisma privirii lui Dumnezeu, ajung să înțeleg că, pentru a fi fericit, nu am nevoie să primesc iubire, ci să o dăruiesc: împlinirea vieții stă în a da mai departe ceva ce am primit, la rândul meu, în dar și care, în mod paradoxal, sporește direct proporțional cu capacitatea mea de dăruire;
  • cu cât dăruiesc și mă dăruiesc mai mult, cu atât mai multe crește în mine nevoia de împărtăși acest mod de a fi fericit care mă adună, mă organizează, mă simplifică și care este inepuizabil pentru că se alimentează din izvorul iubirii însăși, care este Dumnezeu.

Când îmi bazez fericirea pe „a avea” (orice), falsul sentiment al posesiei mă îndepărtează de direcția fericirii, pentru că:

  • obsesia a-mi asuma măștile și nevoile pe care mi le impune lumea hrănește un narcisism care va sfârși în alienare și depresie: când mă aflu într-o permanentă competiție pentru locul întâi, nu voi avea mecanismele interioare potrivite pentru a gestiona cu maturitate (și chiar bucurie) înfrângerile; le voi privi ca eșecuri, nu ca pe prilejuri de cunoaștere de sine și de întâlnire cu Dumnezeu;
  • cu cât acumulez mai mult (bani, relații, succes, prestigiu, autoritate), cu atât mai multe îmi trebuie: goana permanentă după cea mai mare casă, cel mai bine plătit job, cele mai scumpe haine, mașini, vacanțe mă transformă în sclavul poftei mele putere și mă face să nu mai realizez că, în toată competiția asta, nu mai sunt eu cel care-și trăiește viața, ci ea mă trăiește pe mine;
  • încrâncenarea de a trăi într-un turn de fildeș care mă situează deasupra semenilor mie care nu „s-au descurcat”, nu „au ajuns” așa de bine ca mine mă face vulnerabil la cele mai mici furtuni sufletești: clădind pe nisip, nu mă pot aștepta ca edificiul meu interior să rămână în picioare nici măcar la cele mai mici furtuni (mi-am pierdut câinele), darămite la tsunami-uri (mi-a murit cineva drag).

Bonus! Pe Dumnezeu nu pot să-l am, să-l posed, să-l controlez. Dar fericirea lăuntrică a căutării Lui e infinit mai mare decât aceea de a găsi toate avuțiile pe care le pot avea, poseda, controla.

„Definiția fericirii: ceea ce Dumnezeu vrea să împartă cu noi” (Fer. Vladimir Ghika).