Întâlnire cu Dumnezeu prin olărit

Publicatla 3 August 2018

olar (2)

Cele trăite la Magis mă fac fericit, plin de bucurie, iar amintirea lor continuă să mă însoțească în viața de toate zilele! Experiența Magis este structurată în cinci momente principale: rugăciunea de dimineață, celebrarea euharistică, activitatea, cercul Magis şi examinarea conştiinței.

Dintre activitățile propuse, am ales să îmi dau întâlnire cu Dumnezeu prin olărit. De fapt El mi-a dat întâlnire primul. Ce s-a întâmplat acolo? Din ce mi-am dat seama până acum, vă pot spune că “m-am jucat de-a Dumnezeu”. Am avut ocazia de a lua argila în mâini şi de a mă simți măcar pentru câteva clipe creator. Bineînțeles, nu sunt capabil să creez din nimic, dar numai folosindu-mă de ceea ce harul mi-a dat. Harul a însemnat pentru mine o sumă dintre: un cub de argilă + creativitate + instrucțiuni de folosire + concepțiile filosofice şi teologice din mintea mea + manoperă. La urma urmei mi-am dat seama că şi eu am fost doar un instrument prin care Dumnezeu a lucrat.

Ce mi-a trecut prin minte sau ce am simțit la acel atelier de olărit improvizat într-un garaj? Multe!  Dumnezeu mi-a dat întâlnire cu alți purtători ai chipului său divin pentru ca alături de ei să îmi modelez din argilă un vas al vocației mele în miniatură. Nu am vrut să fac mai multe vase, ci mi-am propus să îmi fac vasul cât mai perfect. Parafrazând un psalm, post spune că “Doamna Înțelepciune” ne-a stat alături la aceste momente de creație îndrumându-ne. Împărțindu-ne tuturor câte un cub de argilă, ne-a recomandat să îl frământăm până rămâne fără crăpături şi să îi dăm o formă cilindrică provizorie. Mai apoi ne-a aşezat la roata olarului rând pe rând ca să trântim cu putere materia în centru, iar imediat „să-i punem capac” cu palma. Dacă până în acest punct se lucra cu mâinile uscate şi cu putere, de acum tehnica continua cu mâinile ude, cu mult calm, multă răbdare, atenție sporită, căutând să simțim “forma care trebuie să se nască”. Un alt sfat ce ni s-a recomandat: „ascultați cu mâinile, nu cu urechile!”

Recunosc că nu mi-a fost uşor să fac acestea până ce concentrarea mea asupra a ceea ce modelam în mâini nu a crescut considerabil. Am fost nevoit să înlătur multe „resturi”, să reiau procesul cu materia înjumătățită… A trebuit să mă debarasez repede de tot ce-mi trecea prin minte, să trăiesc momentul de față, dacă aveam de gând să realizez ceva.

Celor din grup le-am spus inițial că aş face o halbă de bere 😂, dar nu eram sigur că asta intenționam cu adevărat sau că voi reuşi. Cilindrul meu de lut de pe roată deținea „încarcerată” o altă formă, poate predestinată, deşi ştim că avea numeroase alte forme în potență.

Când am considerat că forma s-a conturat, cu mâinile uscate şi cu un burete am lustruit uşor suprafețele pentru a îndepărta picături de apă şi pentru a astupa porii. Preluarea micii amfore de pe roată a necesitat grijă, tehnică şi compasiune. M-am simțit îngrijorat când am lăsat micul vas la uscare pe raft, întrebându-mă ce se va alege de el, dar l-am privit de mai multe ori, iar apoi, cu bucurie, i-am făcut din ochi, încrezător că nu va pleca şi nu se va dezintegra. Să nu credeți că am încetat să mă gândesc la mica mea amforă. Îmi făceam planuri de viitor pentru aceasta în timpul activităților ce au urmat, la rugăciune, ba chiar și la masă… Îi proiectam desenele şi reflectam la relația dintre mine şi acel vas de lut.

Experiența cu lutul consider că m-a învățat să fiu mai uman. Mi-a demonstrat din nou că nu sunt Creatorul, ci doar un intermediar co-responsabil, arătându-mi diferențele dintre El şi mine. Când El l-a creat pe Adam din pământ, nu s-a jucat la întâmplare; ştia precis ce face, nu era nici condiționat de materia folosită şi, mai ales, i-a dat suflul vital, i-a oferit in-spirația sa. Am fost determinat să meditez de altfel la libertatea pe care mi-a acordat-o Dumnezeu, la încrederea sa dovedită, la providența sa şi la autoresponsabilizarea mea ca răspuns la iubirea sa divină, infinită, înrâuritoare.

Totodată, am avut ocazia să meditez la sensul vocației mele. Judecătorul Ghedeon s-a folosit de vase de lut pentru a acoperi făcliile aprinse înainte de atacul nocturn, profetul Ieremia ne arată că oamenii sunt în mâna lui Dumnezeu precum lutul în mâna olarului, Sfântul apostol Paul ne spune că ne purtăm vocația în vase fragile de lut… Am ajuns la concluzia că sunt ca un vas de lut care păstrez în mine o comoară. Pentru aceasta, mai întâi am fost pregătit, iar orice pregătire a presupus intervenție, schimbare (de multe ori pe cale dureroasă), totul făcându-se cu meticulozitate. Ajunge apoi si clipa în care vasul trece prin foc puternic, probă eliminatorie, la care dacă rezistă, va servi scopului pentru care a fost creat.

Pot spune că momentele de intimitate cu Dumnezeu m-au făcut să mă apropii mai uşor de oameni. Am devenit predispus la ascultarea celorlalți şi la împărtăsirea experiențelor mele. Am reuşit să glumesc cu mai multă seninătate pe seama mea şi să fiu mai puțin răutăcios cu alții (la acest capitol mai am de lucrat, noii prieteni pot da mărturie, dar fiecare treaptă păşită reprezintă o realizare).

Într-un final, m-am ales cu prieteni noi, cu replici de duh, cu fraze cu ecou precum “Ceea ce cauți, te caută!” sau “Dumnezeu este factorul activ care înrâureşte viața noastră” sau “Jesus hominum socium”… Uh…mai bine mă opresc aici fiindcă risc să acționez contrar zicalei “Non multa sed multum”. Oricum, de un lucru ar trebui să fie convinsă toată lumea, că atunci când sfântul Ignațiu de Loyola se ruga lui Dumnezeu prin cuvintele “Harul tău mi-e de ajuns!”, era conştient că nu cere puțin, că de fapt e totul. [Eu am pus punct mai sus, dar dacă cineva vrea să ne împărtăşim reciproc poveştile, ştie unde să mă găsească.]

Anton Iosif Bârlescu

Exprimaţi-vă opinia