De Rodrigo Guerra López

Credeam că este o temă uşoară când directorul de la L’Osservatore Romano m-a invitat să scriu o scurtă reflecţie despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană. Textul este scurt, limbajul simplu şi stilul beneficiază de prospeţimea proprie a papei Francisc. Ce dificultăţi putea întâlni un credincios laic dedicat vieţii academice în a scrie o primă reacţie la acel document?

În timp ce citeam şi reciteam Gaudete et exsultate, am simţit aceleaşi senzaţii care mi le-au dat numai câteva cărţi de spiritualitate care au marcat viaţa mea (Giussani, Biela, Carreto, Peguy, Stein, Romero, Augustin, Ignaţiu): m-am simţit zguduit şi interpelat în adâncul meu. Nu este un text scris în abstract, ci adresat în mod personal fiecăruia dintre noi. A fost ca şi cum aş fi citit scrisoarea unui prieten drag care ştie să facă „lectură stării sufletului”, care ştie ce se întâmplă înlăuntrul meu, în ascunzişurile cele mai private şi intime. Am citit-o o dată şi încă o dată. În birou, în capelă, seara înainte de a adormi. Şi am rămas uluit timp de mai mult zile.

Noua exortaţie a lui Francisc nu are ca punct de plecare un manual de teologie a vieţii spirituale, o doctrină care „trebuie aplicată” sau un pachet conceptual mai mult sau mai puţin rafinat. În centru nu sunt categoriile mai mult sau mai puţin tipice utilizate în aceste materii – ascetică, mistică, vârsta vieţii interioare, virtuţile supranaturale şi aşa mai departe – ci însăşi realitatea care hrăneşte aceste categorii. Francisc ne arată viaţa creştină concretă, aşa cum este. Nu cere cititorului să se fixeze obsesiv asupra cuvintelor sale, ci să privească unde conduc: la Isus Cristos prezent şi activ în istoria fiecărei persoane. Prezent în comunitate, în sacramente, în Cuvântul lui Dumnezeu, în cei mai săraci. Prezent prin întâlnirile neaşteptate care informează conştiinţa noastră că este un eveniment creştinismul. Prezent înlăuntrul nostru: „mai intim mie însumi decât sunt eu”, spunea sfântul Augustin. Acest soi de primat al vieţii reale, evocat şi provocat de viaţa la fel de reală a lui Isus Cristos, face în aşa fel încât acest act de magisteriu ordinar al papei nu este o simplă clarificare doctrinală, ci mai degrabă un semnal de alarmă personală pentru propria convertire. Nu foloseşte la nimic a citi textul lui Francisc dacă nu se pune în prim plan realitatea sa, adevărul său, adică fragila condiţie umană, cu rănile sale şi păcatele sale, dacă nu ne deschidem la acţiunea misterioasă a harului (cf. nr. 29). Cu alte cuvinte, pentru a scoate beneficiu din meditaţia lui Francisc, nimic mai bun decât a decide să redevenim vulnerabili în faţa cuvintelor sale: să coborâm garda şi să-i cerem lui Dumnezeu ca să acţioneze şi să purifice viaţa noastră de orice minciună şi de orice trădare.

Francisc, asemenea Conciliului al II-lea din Vatican, este convins de chemarea universală la sfinţenie. Noi toţi, îndeosebi cei mai păcătoşi, „suntem chemaţi să fim sfinţi trăind cu iubire şi oferind fiecare propria mărturie în ocupaţiile de fiecare zi” (nr. 14). Însă „fiecare clipă este o misiune” (nr. 19), adică fiecare persoană este chemată să găsească propriul drum de sfinţire şi de slujire. Există martori care ne pot stimula şi motiva, dar nu trebuie să pretindem să-i copiem în mod mai mult sau mai puţin mecanic. În afară de asta, amintindu-l pe sfântul Ioan al Crucii, papa Francisc observă că trebuie evitate reguli fixe pentru toţi deoarece viaţa divină se comunică unora într-un mod şi altora în altul. Cu aceste indicaţii papa pare să încerce să dezactiveze omogenizarea ascetică şi normativă care încă prevalează în unele spaţii şi ambiente. Omogenizare care aduce mare daună şi care adesea evoluează în forme deschise sau ascunse de moralism. Cred că acest lucru este legat cu o altă indicaţie precisă: „Nu tot ceea ce spune un sfânt este pe deplin fidel faţă de Evanghelie, nu tot ceea ce face este autentic şi perfect” (nr. 22). Trebuie evitată idolatria de forme şi stiluri particulare şi contingente ale sfântului fondator al grupului, mişcării sau comunităţii mele, care uneori se suprapun învăţăturii Bisericii universale. Nu este sfântul meu fondator sau carisma mea specială criteriul hermeneutic pentru a interpreta Biserica, ci Biserica e cea care dă lumină pentru a interpreta şi a ilustra în mod adecvat învăţătura şi carisma sfinţilor.

Papa Francisc diagnostichează cu atenţie trăsăturile persoanelor şi grupurilor care, într-un mod sau altul, se adapă din gnosticism sau din pelagianism. Citind această parte a exortaţiei, cititorul poate avea imediat tentaţia de a-şi imagina unul sau mai multe grupuri care urmează vreo modalitate a acestor comportamente eretice: caută siguranţă doctrinală sau disciplinară cu orice preţ, asudă superioritate asupra celorlalţi credincioşi, afirmă un anumit „elitarism narcisist şi autoritar”, absolutizează propriile teorii, sunt obsedaţi de îndeplinirea normelor sau a unui anumit stil catolic, le place să arate propriile cuceriri sociale şi politice, sunt experţi în lauda deşartă legată de gestionarea eficientă a treburilor practice şi uneori îşi etalează perfecţiunea liturgică a ceremoniilor lor (cf. nr. 35-62).

Dar dacă suntem atenţi, putem descoperi altceva. Fără a nega că există comunităţi mai lovite de aceste dispoziţii spirituale bolnave, noi creştinii suntem într-o oarecare măsură scufundaţi de asemenea pretenţii pline de orgoliu, ori în mod parţial ori în mod total. M-a uimit faptul că în diferite domenii aceste şi alte semnale de alarmă lansate de papa sunt neglijate, ca şi cum s-ar spune „cine ştie cui vorbeşte papa? Nu mie”. Şi mă uimeşte şi mai mult faptul că eu însumi sunt victimă a acestei atitudini deplorabile. Forţele cu adevărat capabile să schimbe lumea sunt cele capabile să schimbe inima umană. Numai dacă inima mea se deschide la primatul harului şi la anularea sinceră (cf. Fil 2,6-11), este posibil ca eu să nu fiu complice al celor care astăzi aduc daună Bisericii.

Ar fi multe alte observaţii de făcut despre Gaudete exsultate. Însă trei mi s-au părut deosebit de semnificative. Prima se găseşte în capitolul dedicat blândeţii. În această lume, „unde în toate părţile există ură, unde încontinuu îi clasificăm pe ceilalţi după ideile lor, obiceiurile lor şi chiar după modul lor de a vorbi şi de a se îmbrăca. Aşadar, este împărăţia orgoliului şi a vanităţii, unde fiecare crede că are dreptul de a se înălţa deasupra altora. (…) Isus propune un alt stil: blândeţea” (nr. 71). „Şi atunci când se apără propria credinţă şi propriile convingeri, trebuie făcută asta cu blândeţe (cf. 1Pt 3,16) şi chiar şi adversarii trebuie să fie trataţi cu blândeţe (cf. 2Tim 2,25). În Biserică de atâtea ori am greşit pentru că n-am primit acest apel al Cuvântului divin” (nr. 73). Acesta este mesajul adresat nouă tuturor care în vreun mod tindem să reacţionăm în manieră apologetico-defensivă în faţa duşmanilor reali sau presupuşi şi credem că a fi blânzi ne face să apărem stupizi sau slabi. Pentru Francisc, caritatea evanghelică este metodă de acţiune (apostolică, politică, socială). Nu numai pentru că celălalt merită respect, ci şi pentru că Dumnezeu îşi îndreaptă privirea sa prevalent spre „«cel umil şi cu sufletul zdrobit şi spre cel care tremură la cuvântul meu» (Is 66,2). A reacţiona cu blândeţe umilă, asta este sfinţenie” (nr. 74).

Un alt aspect care m-a uimit mult este meditaţia pe care Francisc o face despre cei persecutaţi din cauza dreptăţii, „pentru că de multe ori ambiţiile puterii şi interesele lumeşti joacă împotriva noastră” (nr. 91). În afară de martiriul sângeros la care sunt supuşi atâţia, papa aminteşte o persecuţie mai subtilă, făcută din calomnii şi falsităţi, din batjocuri şi derâderi, pentru că sunt fideli faţă de darul primit. Asta se întâmplă şi în locuri creştine: când se vorbeşte pe la spate, se acţionează cu ipocrizie şi în acelaşi timp se trecute sub tăcere exigenţele moralei creştine, ca şi cum aceste păcate grave împotriva dreptăţii n-ar cere reparaţie. Calomniile cele mai grave se camuflează artificial şi astfel se trece la distrugerea vieţii aproapelui. Francisc spune: „Dacă nu vrem să ne prăbuşim într-o mediocritate întunecată, să nu pretindem o viaţă comodă” (nr. 90). Persecuţia este o dimensiune constitutivă a experienţei creştine. „Umilinţa se poate înrădăcina în inimă numai prin umiliri” (nr. 118). Asta nu exclude eventualitatea de „a reclama dreptate” sau de „a apăra pe cei slabi”, cu toate că asta procură consecinţe negative pentru propria imagine (nr. 119).

În drumul de transformare pe care noi creştinii trebuie să-l întreprindem şi să-l reîntreprindem în fiecare zi, este nevoie de: stimulentul Duhului Sfânt pentru a nu fi paralizaţi de frică şi de calcul, pentru a ieşi din graniţele noastre sigure (cf. nr. 133) şi pentru a recupera „curajul apostolic de a comunica altora Evanghelia şi de a renunţa să facem din viaţa noastră un muzeu de amintiri” (nr. 139); a face tăcere interior şi a face incursiuni în rugăciune cu amintire profundă şi recunoscătoare. De fapt, „priveşte istoria ta când te rogi şi în ea vei găsi atâta milostivire” (nr. 153). Toate acestea încrezându-ne complet în Maria: „Ea nu acceptă ca atunci când cădem să rămânem la pământ şi uneori ne poartă în braţe fără a ne judeca” (nr. 176). Cât de mult îmi aminteşte Nican mopohua. Când sfântul Juan Diego încearcă să scape de Fecioară pentru a merge să-l asiste pe unchiul său bolnav, sfânta Maria de Guadalupe îi iese în întâmpinare, îl purifică şi îl corectează cu duioşie, niciodată cu reproşuri. Maria adună viaţa noastră – de multe ori redusă în bucăţi – şi o reconstruieşte făcând adesea ceea ce ne-ar reveni nouă să facem. „A conversa cu ea ne mângâie, ne eliberează şi ne sfinţeşte” (nr. 176). Şi astfel, viaţa creştină, cu acest ajutor matern, poate să fie în fiecare zi un nou început.

(După L’Osservatore Romano, 14-15 mai 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

 

 

Exprimaţi-vă opinia