De Jorge Carlos Patrón Wong

Aş vrea să mă introduc prin cuvintele conclusive din omilia pe care papa Francisc le-a rostit, în urmă cu câteva zile la Liturghia Crismei: „Preotul apropiat, care merge în mijlocul oamenilor săi cu apropierea şi duioşia de bun păstor (şi, în pastoraţia sa, uneori stă în faţă, uneori în mijloc şi uneori în spate), oamenii nu numai că-l apreciază mult, merg mai departe: simt faţă de el ceva special, ceva ce simt numai în prezenţa lui Isus. De aceea nu este un lucru în plus această recunoaştere a apropierii noastre. În ea noi jucăm dacă Isus va fi făcut prezent în viaţa omenirii, sau dacă va rămâne pe planul ideilor, închis în caractere mici, întrupat cel mult în vreo obişnuinţă bună care puţin câte puţin devine routine„.

Pontiful a scos în evidenţă, în timpul concelebrării euharistice, diferite pasaje din Liturgia Cuvântului, care sugerează tema „apropierii”: aceea a lui Dumnezeu faţă de poporul său, aceea a lui Isus care este uns pentru a predica un mesaj de speranţă şi de aceea de apropiere şi, în sfârşit, aceea a preotului. Ceea ce pare să fie la baza acestei viziuni de apropiere, deşi expresia nu apare în omilie, este tocmai formarea umană.

De fapt, devine prezent că nu este vorba numai despre un comportament gentil sau despre o metodă comunicativă, ci despre „o atitudine care implică toată persoana, modul său de a stabili legături, de a fi în acelaşi timp în ea însăşi şi atentă faţă de celălalt”. Această atitudine – nu este îndoială – aparţine numai celui care este matur din punct de vedere uman, persoanei care a făcut să crească în ea acele virtuţi umane care o fac capabilă de relaţii autentice şi paşnice, de stabilitate emotivă şi de seninătate afectivă.

Aşa cum ştiţi, această temă nu este nouă. Pe drumul desfăşurat în aceste ultime decenii, mai ales pornind de la Pastores dabo vobis, formarea umană a devenit o chestiune crucială. Centralitatea lui Isus Bun Păstor ca icoană fundamentală din care să ne inspirăm pentru configurarea sacerdotală, redescoperirea apropierii drept „cheie a evanghelizării” şi, din păcate, şi unele evenimente neplăcute care, în acest domeniu, se referă la seminarişti şi la preoţi, a aprins reflectoarele în mod aşa de nou asupra acestei importante dimensiuni a vieţii şi a spiritualităţii.

Deşi avem la inimă gradualitatea parcursurilor personale spre preoţie, precum şi căile şi instrumentele pedagogice ale însoţirii, astăzi mai mult ca oricând trebuie să fim curajoşi şi determinaţi în a afirma că Biserica are nevoie de preoţi, pe deplin oameni şi profund umani. Numai un om matur şi senin poate să exercite darul preoţiei în mod rodnic.

Misiunea de a însoţi şi a discerne vocaţia sacerdotală, cu un ochi special îndreptat spre formarea umană, este ceea ce se referă la slujirea voastră de rectori şi directori spirituali. De fapt, este vorba de a-i ajuta pe candidaţi să dezvolte o maturizare corectă de sine şi, în vederea viitoarei slujiri, capacitatea de a cultiva calităţile umane necesare pentru construirea de personalităţi echilibrate, puternice, libere, capabile de a purta povara responsabilităţilor pastorale.

În această privinţă, aş vrea ca în această dimineaţă să putem reflecta înainte de toate asupra conţinuturilor direcţiunii spirituale. În pofida multelor reflecţii pe această temă, se poate întâmpla şi astăzi să se înţeleagă această slujire ceva „separat” faţă de chestiunile legate de intimitatea persoanei şi de viaţa concretă şi zilnică pe care o trăieşte. Vorbind la ultima Adunare Plenară a acestei Congregaţii – şi mulţi dintre voi erau prezenţi – papa Francisc a vorbit în acest sens de „spiritualitate fără trup”; în afară de asta, recent, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, preluând magisteriul ordinar al Sfântului Părinte, a publicat documentul Placuit Deo, în care avertizează cu privire la înţelegerea mântuirii creştine ca un drum pur interior, desfăcut de trup, de relaţii şi de realitatea materială.

Şi în exortaţia Gaudete et exsultate despre sfinţenie, publicată lunea trecută, papa Francisc a stigmatizat gnosticismul celui care are „o minte fără Dumnezeu şi fără trup”, adică al celui care măsoară viaţa spirituală pornind de la acumularea de cunoştinţe şi înglobează misterul lui Dumnezeu în formule, fără a se preocupa de trup, adică de viaţa reală.

Asta pune pe prim plan exigenţa de a înţelege însoţirea spirituală nu ca un domeniu care se referă exclusiv la viaţa de rugăciune în sens strict sau vreun sfat despre meditaţie şi despre lectura spirituală; dimpotrivă, în virtutea Întrupării lui Cristos, noi ştim că viaţa spirituală nu este nici abstractă şi nici separată de concreteţea cotidianităţii: ea este centrul unei existenţe pe deplin umane şi nimic din ceea ce este uman nu-i este străin.

De fapt, Ratio subliniază cu claritate că sfinţenia unui preot şi exercitarea eficace a slujirii sale depind în mare parte de maturizarea personalităţii sale, de echilibrul psihico-afectiv şi de virtuţile umane, care trebuie să aparţină în mod necesar păstorului. Ca şi cum am spune – parafrazându-l pe sfântul Toma – nu există un har eficace fără natura umană.

Aşadar, în seminar, formarea spirituală nu trebuie să fie neglijentă în a se interesa de multe aspecte şi niveluri ale persoanei: cel biologic, care marchează creşterea evolutivă cu diferitele sale faze; cel emoţional, care cuprinde şi senzaţiile şi percepţiile psihice ale candidatului, cel intelectiv care se referă la gândurile, ideile şi capacitatea decizională. Însă, mai ales, este nevoie de un discernământ atent şi scrupulos cu privire la domeniul relaţional şi afectiv, ale cărui aspecte principale merg de la o îngrijire echilibrată a propriului trup la capacitatea de a dialoga senin cu celălalt, de la sinceritate la gentileţea trăsăturii, de la capacitatea de a susţine trudele şi angajările la interiorizarea senină a castităţii şi a celibatului.

Este nevoie de lucrat cu generozitate pentru a-i ajuta pe candidaţii la preoţie să-şi maturizeze o identitate puternică, liberă şi senină, care să-i ajute să nu reprime dezvoltarea afectivă şi sexuală şi, în acelaşi timp, să-i facă în interior solizi, pacificaţi şi echilibraţi în relaţiile interpersonale şi cu privire la dobândirea interioară a valorii castităţii.

Aşadar, cu privire la formarea umană nu putem să fim superficiali: nu pot fi preoţi dacă înainte de toate nu sunt oameni maturi, structural echilibraţi şi afectiv stabili.

De aceea, formarea sacerdotală trebuie să-i ajute pe candidaţi să dezvolte şi capacitatea de a citi în profunzime propria istorie, de a o interpreta în lumina proiectului lui Dumnezeu şi de a primi cu umilinţă propriile fragilităţi, pentru a încerca după aceea, cu mijloacele spirituale şi, dacă este necesar, cu ajutorul ştiinţelor umane, să se înlăture obstacolele de natură psihică, afectivă şi emotivă, care ar împiedica o desfăşurare senină a slujirii.

Vorbind participanţilor la întâlnirea despre a cincizecea aniversare a decretelor conciliare Presbyterorum ordinis şi Optatam totius, promovată de această Congregaţie în noiembrie 2015, papa Francisc a afirmat: „Un preot bun este înainte de toate un om cu propria sa umanitate, care cunoaşte propria istorie, cu bogăţiile sale şi rănile sale, şi care a învăţat să facă pace cu ea, ajungând la seninătatea de fond, proprie unui discipol al Domnului. Formarea umană este deci o necesitate pentru preoţi, pentru ca să înveţe să nu se lase dominaţi de limitele lor, ci mai degrabă să pună în valoare talentele lor. Un preot care este un om pacificat va şti să răspândească seninătate în jurul său, şi în momentele obositoare, transmiţând frumuseţea raportului cu Domnul. În schimb nu este normal ca un preot să fie adesea trist, nervos sau dur de caracter; nu merge bine şi nu face bine, nici preotului, nici poporului său”.

Dată fiind această slujire delicată, care revine părintelui spiritual, rectorului îi revine, în comuniune cu ceilalţi formatori, sinteza discernământului; istoria şi viaţa unor preoţi, dificultăţile pe care episcopii trebuie să le înfrunte adesea şi unele fapte de cronică din păcate recente, demonstrează că în privirea acestui discernământ este indispensabilă prudenţa maximă şi cea mai fermă rigoare.

Unele umbre, împreună cu anumite fragilităţi, uneori latente dar înrădăcinate în personalitate, pot să fie dosite şi ascunse în spatele unei faţade perfecte; sau, dimpotrivă, pot să fie subevaluate în procesul formativ de cel care în schimb ar trebui să însoţească şi să discearnă.

Papa Francisc le-a recomandat formatorilor: „Şi când este vorba despre vocaţiile sacerdotale şi despre intrarea în Seminar, vă rog să faceţi discernământ în adevăr, să aveţi o privire atentă şi precaută, fără lejerităţi sau superficialităţi” (Papa Francisc, Discurs adresat participanţilor la întâlnirea internaţională de pastoraţie vocaţională, 21 octombrie 2016).

Noua Ratio, aşa cum ştiţi, aminteşte de mai multe ori această necesitate a discernământului de care nu se poate face abstracţie atât în selecţionare candidaţilor pentru intrarea în seminar cât şi la sfârşitul fiecărei etape. Asta ar trebui să fie valabil, în mod special, pentru toate chestiunile inerente din domeniul afectiv şi sexual.

(După L’Osservatore Romano, 14 aprilie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Exprimaţi-vă opinia