VIAŢA DIECEZEI 

În proiectul lui Dumnezeu creatorul

Placuit Deo şi mântuirea

De José Granados

Cât de mare este mântuirea pe care Evanghelia o vesteşte omului? Pentru a răspunde la această întrebare, scrisoarea Placuit Deo a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei începe vorbind despre planul Tatălui, fundamentând astfel imediat problema mântuirii, pornind nu de la mizeria umană, ci de la supraabundenţa lui Dumnezeu. Cuvântul latin salus nu indică numai, în folosirea sa creştină, repararea unui rău care se îndură, ci înainte de toate bogăţia de viaţă pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască. Omul a fost creat, spunea sfântul Irineu din Lyon, pentru ca Dumnezeu să aibă „pe cineva în care să-şi pună binefacerile sale”. Această frază ne aminteşte că mântuirea lui Dumnezeu nu este mare numai datorită darurilor pe care el ni le-a oferit, ci şi datorită operei pe care El o împlineşte în om, cel care primeşte aceste daruri. De fapt, proiectul divin îmbrăţişează umanitatea integrală, luând în consideraţie timpii lenţi ai maturizării umane. Cristos este Mântuitor pentru că a recapitulat în timpul concret al vieţii sale întrupate întregul proiect patern şi poate să fie numit, conform expresiei fratelui Luis de León, rodul întregii creaţii, deoarece în El se arată pe deplin rodnic ceea ce Tatăl a semănat de la constituirea cosmosului.

Situaţia culturală de astăzi nu face uşoară înţelegerea acestui proiect al Tatălui. De fapt, prevalează o refuzare a tot ceea ce în viaţă nu este voit în mod direct de către om, care tinde să se considere astfel unicul autor al propriei istorii. Raporturile sociale urmează modelul a ceea ce Anthony Giddens a numit „relaţiile pure”, deoarece se măsoară simplu pornind de la voinţa indivizilor, fără a face referinţă la o ordine prestabilită (ca aceea care există între tată şi fiu, sau între soţ şi soţie) nici la structuri temporale care să meargă dincolo de clipa deciziei (cum este tradiţia sau fidelitatea faţă de o promisiune). Mântuirea ar trebui să fie, în această lumină, mântuire de aceste limite prealabile care împiedică autorealizarea subiectului. Şi experienţa religioasă tinde astăzi să fie trăită dincolo de ordinea raporturilor concrete dintre oameni, considerate accidentale faţă de raportul cu Dumnezeul transcendent. Analiza lui Charles Taylor despre secularizare a arătat prevalenţa fie a unei credinţe private care nu reuşeşte să dea formă raporturilor sociale unde se lucrează pentru binele comun, fie a unei credinţe pur interioare şi emotive, care se arată numai ca o opţiune între atâtea, şi nu ca fundament pe care să se edifice viaţa.

Cele două erezii evocate în Placuit Deo – gnosticismul şi pelagianismul – sunt caracterizate tocmai de refuzarea planului Creatorului. Acest lucru este adevărat îndeosebi pentru mişcarea gnostică, ce nega bunătatea cosmosului material şi destinul său mântuitor în Cuvântul Întrupat. Conform gnosticilor, mântuirea omului se realizează dincolo de trup, într-o unire intimă cu un Dumnezeu străin de ordinea creaturală. Respingând această ordine cognoscibilă de raţiunea umană şi marcată de legea morală, gnosticii mărturiseau că mântuirea provine dintr-o iubire superioară oricărui adevăr, care nu are nevoie să respecte poruncile. Într-un mod diferit şi pelagianismul se distingea printr-o concepţie eronată despre planul divin, considerând ordinea creaţiei ca autonomă faţă de acţiunea lui Dumnezeu, deci incapabilă să fie transformată în interior după măsura unui dar mai înalt. Astfel se pierdea din vedere că creaţia este animată de un dinamism, mişcat de Duhul lui Dumnezeu, dinamism la care omul este chemat să colaboreze, şi care duce spre plinătatea în Cristos.

Situaţia noastră culturală face şi mai necesară astăzi vestirea Bisericii, care proclamă că Dumnezeu în planul său a voit să-l mântuiască pe om tocmai prin condiţia sa întrupată şi relaţională. Deoarece trupul este locul prezenţei noastre în lume şi al întâlnirii noastre cu alţii – locul unde se unesc părinţi şi copii, soţ şi soţie, şi unde ne deschidem la toţi oamenii ca fraţi şi surori – mântuirea trupului este şi mântuirea în relaţiile în care trăim. Salus carnis ne oferă astfel o cheie de lectură a lui Placuit Deo, răspunzând fie gnosticismului redus la sentimentele subiective, fie individualismului pelagian care se izolează de raporturi. Proiectul Tatălui constă tocmai în modelarea trupului, prin care primim ordinea originară de prezenţă în lume şi între alţii, în aşa fel încât prin intermediul lui devenim tot mai capabili de comuniune cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Isus a venit, ca nou Noe, să salveze acest proiect al Creatorului, ameninţat de refuzul omului. Fiul lui Dumnezeu a asumat ordinea creaturală a raporturilor, pentru că, născându-se din femeie, a devenit fratele nostru şi membru al familiei umane. În acest mod a putut să restabilească dinăuntrul umanităţii noastre proiectul Tatălui, ducându-l la plinătate. El a transformat ordinea de raporturi proprie creaţiei în aşa fel încât ea să poată media prezenţa plină de iubirea lui Dumnezeu. Cristos, asumând şi ducând la plinătate ordinea creaturală originară, care ne permite să acceptăm darurile lui Dumnezeu şi să colaborăm cu El, a întemeiat ordinea sacramentală, care are centrul în trupul său euharistic, capabil să medieze caritatea sa până la extrem.

Deci mântuirea cere primirea noastră filială a unei ordini de raporturi instituită de Dumnezeu, prezent în crearea lumii şi în recrearea sa sacramentală. Această ordine nu este o limită care ne asfixiază ci, dimpotrivă, amintirea filială a unui dar originar care ne precede şi care oferă orizont paşilor noştri. Pe de altă parte, această ordine de raporturi nu constă într-o copie pe care putem doar s-o urmăm, ci este o carte pe care Dumnezeu continuă s-o scrie şi vrea ca s-o scriem cu El, până când se formează pe deplin cuvântul lui Cristos. Dacă îl acceptăm pe Dumnezeu ca autor al proiectului care călăuzeşte viaţa noastră, atunci putem să fim, în Cristos, protagonişti şi co-naratori ai ei.

Conform sfântului Irineu din Lyon, Fiul lui Dumnezeu „este numit şi este cu adevărat Mântuire, Mântuitor, şi Virtute mântuitoare”. În acest text se găseşte intuiţia centrală din Placuit Deo. Cristos este Mântuitor pentru că, fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat, ne răscumpără şi aduce viaţă îmbelşugată. Însă El este şi Mântuirea, pentru că în El se găseşte noua ordine concretă de raporturi în care ne putem introduce pentru a fi mântuiţi, aşa cum unul se naşte într-o familie pentru a-i împărtăşi viaţa. Şi în sfârşit Cristos este Virtutea mântuitoare, deoarece posedă plinătatea Duhului Sfânt, care locuieşte în trupul său şi ni se comunică nouă când suntem încorporaţi în ordinea sacramentală a raporturilor instituită în viaţa sa. Pentru aceasta sfântul Irineu poate adăuga că Cristos este „mântuitor pentru că este Duh […] mântuire pentru că este trup”. Cel care mântuieşte este Duhul, iubirea lui Dumnezeu vărsată în inimile noastre, care suflă unde vrea. Şi Duhul a voit să sufle pe deplin numai în a cel loc relaţional pe care Isus l-a deschis cu viaţa sa în trup şi care ni se comunică nouă în sacramente. Numai în spaţiul trupului lui Cristos pot da rod îmbelşugat darurile pe care Dumnezeu a voit să le acorde omului. Dacă este adevărat, după ceea ce spunea sfântul Ilariu din Poitiers, că „Fiul îi dă Tatălui plinătatea” (Patrem consummat Filius), putem spune şi că Fiul întrupat duce la plinătate proiectul Tatălui, făcându-l rodnic. În această rodnicie, la care noi participăm dacă suntem încorporaţi în Cristos, vedem cât de mare este mântuirea lui Dumnezeu: cel mai mare dar al său constă în a-i transforma pe fiii săi în izvoare ale propriilor sale bunuri.

(După L’Osservatore Romano, 14 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraş

 

Exprimaţi-vă opinia