Claudia Stan: În căutarea timpului pierdut

Publicatla 12 februarie 2018

 

23-page-001

„N-am timp”: un refren pe care îl auzim zilnic. O să merg la biserică începând de luna viitoare, o să mă rog de luni, o să mă spovedesc cândva anul ăsta. Oare chiar nu avem timp sau îl pierdem cu lucruri lipsite de importanță?

Avem întotdeauna timp pentru suflet când:

  • percepem relația noastră cu Dumnezeu nu ca pe o obligație / datorie cu accente superstițioase („trebuie să mă duc la biserică” / „e bine să ții post”), ci gustăm bucuria întâlnirii cu o Persoană vie, mereu nouă, de care ne lăsăm fascinați și cuceriți, nu constrânși și puși la zid – rugăciunea e un dialog în care știm să ascultăm mai mult decât să vorbim, să căutăm răspunsuri mai mult decât să le luăm de bune pe cele prefabricate, să vedem mai mult voia Lui decât pe cea a noastră;
  • așezăm pe primul loc în agenda personală căutarea lui Cristos în toți și în toate – atunci Liturghia și Euharistia devin centrul absolut și punctul fierbinte al fiecărei zile, iar clipele de meditație / contemplație / adorație nu mai sunt bife pe care le punem pe lista cuvioșiei noastre șchioape, ci chemări profunde de a păși alături de Isus pe drumurile Galileei noastre personale, lăsându-ne tămăduiți, mângâiați, odihniți la pieptul lui;
  • vedem cum lucrează Dumnezeu în viețile noastre și îi mulțumim pentru asta mai mult decât să-i cerem una și alta care credem noi că ne-ar fi de trebuință – revederea „filmului” oricărei zilei care a trecut e prilej de recunoștință că lucrurile au stat așa și nu altfel, că El le-a chibzuit după înțelepciunea lui, și nu după neghiobia și lăcomia noastră și că ne-am lăsat, câtuși de puțin, inspirați de El, în ce am făcut, am vorbit, am gândit.

Nu ne găsim timp să ne construim sufletul fiindcă ni-l pierdem (și timpul, și sufletul) cu amănunte derizorii precum:

  • ruperea de realitate prin „distracții” care doar par nevinovate: jocuri, rețele de socializare (ce ironie că se numesc așa, când nu sunt decât o cale spre alienare), vorbitul mult și fără rost (la telefon, dar nu numai), „petrecăreala” până în zori de zi – ei bine, dacă avem timp să pierdem nopțile la televizor sau în oraș, sigur putem găsi și un ceas măcar duminica pentru Liturghie;
  • construirea obsesivă a unui trup de reclamă – ce body-building pe cinste am putea face cu sufletul nostru dacă i-am dedica măcar o oră pe zi, adică jumătate din timpul pe care îl dedicăm trupului ca să-l ducem la sală, la cosmetică, la coafor, la pus unghii și gene false, la machiaj și la masaj; ce departe am fi pe calea mântuirii dacă ne-am trezi cu jumătate de oră mai devreme ca să ne curățăm sufletul, nu ca să ne spoim fețele!
  • fabricarea și întreținerea unor măști care ne împiedică să fim autentici, adevărați, onești, cu noi înșine și cu cei din jur, așadar cu Dumnezeu – cât de bine ne-ar fi dacă în loc să ne pese ce cred alții despre noi și să ne dăm cu capul de pereți ca să fim într-un anume fel pentru a corespunde așteptărilor lumii ne-ar păsa ce crede Dumnezeu despre noi și ne-am strădui să corespundem pe dinăuntru chemării Lui!

Bonus! Fă-ți timp pentru Dumnezeu, pornește în căutarea timpului pierdut, ca să-l convertești în clipe de har! Fiindcă El, Dumnezeu, își face, în fiecare secundă, timp pentru tine. La urma urmelor, timpul nici măcar nu-ți aparține: tot El ți l-a dat.

„Credința ne învață să așezăm eternitatea în timp și timpul în eternitate” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2018

Exprimaţi-vă opinia