22.12.2014, Vatican (Catholica) – În această dimineaţă, în Aula Clementină din Vatican, Sfântul Părinte a avut întâlnirea anuală cu Curia Romană pentru schimbul de felicitări de Crăciun cu membrii congregaţiilor, consiliilor, birourilor, tribunalelor şi comisiilor componente. „Este bine să ne gândim la Curia Romană ca la un mic model pentru Biserică, adică un organism care caută, cu seriozitate şi zi de zi, să fie mai viu, mai sănătos, mai armonios şi mai unit în sine şi cu Biserica”, a spus Papa. papa curia

„Curiei i se cere mereu să fie mai bună şi să crească în comuniune, sfinţenie şi înţelepciune pentru a-şi îndeplini total misiunea. Dar, ca orice organism, este supus bolii, funcţionării greşite şi infirmităţii… Aş dori să menţionez câteva dintre bolile pe care le întâlnim cel mai des în viaţa noastră în Curie. Sunt boli şi ispite care slăbesc slujirea noastră adusă Domnului”, a continuat Pontiful, după ce i-a invitat pe cei prezenţi la o examinare a conştiinţei în pregătirea pentru Crăciun. Prima este „boala de a te considera nemuritor, imun sau indispensabil, neglijând controalele obişnuite necesare. O Curie care nu este în stare să se privească critic, ce nu se menţine la zi, ce nu caută să se îmbunătăţească, este un organism bolnav… Este boala nebunului bogat care crede că va trăi o veşnicie, şi a celor care se transformă pe sine în stăpâni şi se cred superiori altora, în loc să se pună în slujba lor.”

A doua boală este „Marta-ismul, sau industrialismul excesiv; boala celor care se cufundă în muncă, neglijând inevitabil ‘partea cea bună’ a statului la picioarele lui Isus. De aceea Isus le cere discipolilor Săi să se odihnească puţin, pentru că neglijarea odihnei necesare duce la stres şi agitare. Odihna, atunci când misiunea a fost încheiată, este o datorie necesară şi trebuie luată serios: petrecând un timp scurt cu rudele şi respectând sărbătorile ca timp pentru refacerea spirituală şi fizică, este necesar să învăţăm ce se spune în Ecleziast, şi anume că ‘este un timp pentru toate’.”

Există apoi „boala împietririi mentale şi spirituale: a celor care, de-a lungul drumului, şi-au pierdut liniştea interioară, vivacitatea şi curajul, şi care se ascund după hârtii, devenind maşini lucrătoare şi nu oameni ai lui Dumnezeu… Este periculos să îţi pierzi sensibilitatea umană necesară pentru a putea plânge cu cei care plâng şi a te bucura cu cei ce se bucură! Este boala celor care pierd acele sentimente ce erau prezente în Isus Cristos.” „Boala planificării şi a funcţionalismului excesiv: atunci când un apostol plănuieşte totul în detaliu şi crede că, prin planificarea perfectă, lucrurile progresează efectiv, devenind astfel un fel de funcţionar. Biserica se arată pe sine fidelă Duhului Sfânt până acolo încât nu caută să îl reglementeze sau să îl domesticească. Duhul este prospeţime, imaginaţie şi inovaţie.”

„Boala slabei coordonări se dezvoltă când se pierde comuniunea dintre membri şi când organismul îşi pierde funcţionalitatea armonioasă şi sobrietatea, devenind o orchestră a cacofoniilor, deoarece membrii nu colaborează şi nu lucrează cu spirit de comuniune sau ca o echipă.” „Boala Alzheimer-ului spiritual, adică uitarea istoriei mântuirii, a istoriei personale cu Domnul, a ‘primei iubiri’: acesta este un declin progresiv al facultăţilor spirituale, care în timp poate provoca grave handicapuri, făcând persoana incapabilă să desfăşoare anumite activităţi în mod autonom, trăind într-o stare de absolută dependenţă de viziuni adesea imaginare. Vedem aceasta la cei ce au pierdut amintirile întâlnirii lor cu Domnul… la cei ce construiesc ziduri în jurul lor şi care se transformă tot mai mult în sclavi în faţa idolilor pe care i-au sculptat chiar ei, cu mâinile lor.”

„Boala rivalităţii şi gloriei deşarte: când aparenţele, culoarea hainelor, insignele şi onorurile devin cel mai important scop în viaţă… Este dezordinea care ne conduce la a deveni oameni falşi, trăind un fals misticism şi un fals quietism. ” Apoi este „schizofrenia existenţială: boala celui care duce o viaţă dublă, rodul ipocriziei tipice mediocrului şi golirea spirituală progresivă ce nu poate fi umplută cu grade şi onoruri academice. Această boală îi afectează pe cei care, abandonându-şi slujirea pastorală, se limitează la problemele birocratice, pierzând contactul cu realitatea şi cu oamenii reali. Aceştia îşi creează o lume paralelă, a lor, unde lasă la o parte tot ce i-au învăţat cu severitate pe alţii şi trăiesc o viaţă ascunsă, adesea imorală.”

Boala „flecărelii, a bombănelii şi a bârfei: aceasta este o boală gravă ce începe simplu, adesea doar în forma unei discuţii, dar îi cuprinde pe oameni şi îi transformă în seminţe ale discordiei, ca Satana, şi în multe cazuri în ucigaşi ai reputaţiei colegilor şi semenilor lor. Este boala celor laşi care, neavând curajul să vorbească direct cu oamenii în cauză, îi vorbesc pe la spate.” „Boala ‘divinizării’ conducătorilor este tipică celor care îşi curtează superiorii, cu speranţa că le vor câştiga bunăvoinţa. Sunt victimele carierismului şi oportunismului, onorând oamenii şi nu pe Dumnezeu. Sunt persoane care practică slujirea gândindu-se doar la ceea ce pot obţine şi nu la ceea ce pot da. Sunt răi, nefericiţi şi inspiraţi doar de egoismul lor fatal.”

„Boala indiferenţei faţă de alţii apare când fiecare persoană se gândeşte doar la ea însăşi şi îşi pierde sinceritatea şi căldura în relaţiile personale; când cel care are mai multă experienţă nu îşi pune cunoştinţele în folosul colegilor cu mai puţină experienţă; când din gelozie […] cineva experimentează bucuria când vede o altă persoană greşind, în loc să o ridice sau să o încurajeze.” „Boala feţei de înmormântare: sau, mai degrabă, aceea a celor morocănoşi şi arţăgoşi, cei care cred că pentru a fi serioşi este necesar să îşi picteze feţele cu melancolie şi severitate, şi să îi trateze pe alţii – în special pe cei pe care îi consideră inferiori – cu rigiditate, duritate şi aroganţă. În realitate, severitatea teatrală şi pesimismul steril sunt adesea simptoame ale fricii şi nesiguranţei”.

„Boala acumulării: atunci când apostolul caută să îşi umple un gol existenţial al inimii acumulând bunuri materiale, nu din necesitate ci pur şi simplu pentru a se simţi în siguranţă… Acumularea doar împovărează şi inevitabil încetineşte progresul nostru”. „Boala cercurilor închise: când apartenenţa la un grup devine mai puternică decât apartenenţa la Trup şi, în anumite situaţii, la Cristos Însuşi. Şi această boală poate porni de la intenţii bune dar, pe măsură ce trece timpul, înrobeşte membrii şi devine un ‘cancer’ care ameninţă armonia Trupului şi provoacă mult rău – scandaluri – în special pentru fraţii noştri mai mici”.

Există apoi „boala profitului lumesc şi a exhibiţionismului: când apostolul transformă slujirea sa în putere, şi puterea sa în bunuri pentru a obţine profituri lumeşti sau mai multă putere. Aceasta este boala celor care caută cu lăcomie să îşi înmulţească puterea şi sunt aşadar capabili să calomnieze, să defăimeze şi să îi discrediteze pe ceilalţi, chiar şi în ziare şi reviste, bineînţeles pentru a se făli şi a arăta că ei sunt mai capabili decât ceilalţi”.

După ce a enumerat aceste boli, Papa Francisc a continuat: „Ni se cere aşadar, în acest timp al Crăciunului şi în tot timpul slujirii noastre şi al existenţei noastre, să trăim ‘fideli adevărului în iubire, să creştem în toate pentru El, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă şi se îmbină prin orice încheietură, în funcţie de menirea stabilită fiecărui mădular în parte, şi se realizează astfel creşterea trupului spre edificarea sa în iubire’”.

„Am citit odată că preoţii sunt asemenea avioanelor: ei ajung la ştiri doar atunci când se prăbuşesc, dar sunt mulţi care zboară. Mulţi îi critică şi puţini se roagă pentru ei”, a concluzionat el. „Este o vorbă foarte adevărată, deoarece exprimă importanţa şi delicateţea slujirii noastre preoţeşti, şi cât de mult rău poate chiar şi un singur preot care cade să provoace întregului trup al Bisericii”.

Exprimaţi-vă opinia