BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (20 B)

Publicatla 31 October 2013

ÎNCHISORILE  DIN  SALAMANCA 2

(Autobiografia Sf. Ignațiu, 67-72)

(iulie – septembrie 1527)

 

67. La sfârşitul acestor trei zile, veni un notar care-i duse în temniţă. Nu i-au pus jos, cu răufăcătorii, ci deasupra, într-o odaie veche, nelocuită şi foarte murdară. Amândoi fură legaţi cu acelaşi lanţ, de câte un picior fiecare, iar lanţul era prins de un stâlp din mijlocul camerei. Lungimea lanţului era de zece sau treisprezece palme şi de fiecare dată când unul dorea să facă ceva, celălalt trebuia să-l însoţească. Vegheară toată noaptea. A doua zi, când se află în oraş de întemniţarea lor, li se trimiseră la închisoare aşternuturi şi toate cele de trebuinţă, din belşug. Multă lume venea să-i viziteze şi Pelerinul continua să le vorbească despre Dumnezeu.

Licenţiatul Frias veni să-i cerceteze pe fiecare în parte. Pelerinul îi dădu toate scrierile lui, adică Exerciţiile Spirituale, pentru a fi cercetate. Frias îi întrebă dacă mai aveau şi alţi tovarăşi; ei răspunseră că da şi îi spuseră unde stăteau. Imediat plecară oameni la ordinul licenţiatului şi-i aduseră în temniţă pe Cáceres şi pe Artiaga, dar nu şi pe Juanico, care mai târziu se făcu călugăr. Aceştia nu au fost puşi sus cu ceilalţi doi, ci dedesubt, cu deţinuţii de rând. Nici de această dată Pelerinul nu voi să-şi ia nici avocat, nici mandatar.

T1026jb_0069

 

68. Câteva zile mai târziu, fu chemat în faţa a patru judecători: trei erau doctorii Sanctisidoro, Paravinhas şi Frias, iar al patrulea era licenţiatul Frias. Toţi văzuseră deja Exerciţiile. I-au pus o mulţime de întrebări, nu numai asupra Exerciţiilor, dar şi de teologie, de pildă, cum înţelegea cele cu privire la Sfânta Treime şi la Sfânta Taină. El pomeni din nou de lipsa lui de studii. Apoi răspunse la întrebările judecătorilor în aşa fel încât nu mai avură de ce să-l învinuiască. Licenţiatul Frias, care în tot acest timp se arătase mai sever decât ceilalţi, îi mai puse şi o întrebare asupra unui caz de drept bisericesc. El fu silit să răspundă la toate, deşi începuse să repete, înainte de a da un răspuns, că nu  ştia ce spuneau învăţaţii cu privire la aceste lucruri. Apoi, îi porunci să le desluşească porunca întâi, aşa cum o făcea de obicei. El începu să o înfăţişeze pe îndelete şi vorbi atât de mult despre această poruncă, încât nu-l mai întrebară nimic. Înainte de aceasta, în întrebările lor cu privire la Exerciţii, stăruiră mult asupra unui punct care se afla la începutul acestora: “Când un gând este păcat uşor şi când este păcat greu?” Şi aceasta, deoarece el desluşea astfel de lucruri, deşi nu era învăţat. El răspunse: “Dacă acesta este adevărul sau nu, veţi hotărî voi; iar dacă nu este adevărul, osândiţi-l.” În cele din urmă, ei plecară fără a mai osândi nimic.

69. Multă lume venea să vorbească cu el în temniţă şi, printre aceştia, veni într-o zi şi don Francisco de Mendoza – care a fost numit mai târziu cardinal de Burgos, însoţit de licenţiatul Frias. El îl întrebă în mod familiar cum se simţea în temniţă şi dacă îl apăsa mult faptul că era închis. Pelerinul răspunse: “Vă voi spune ceea ce i-am spus azi unei doamne care mă deplângea, văzându-mă întemniţat. I-am spus: “Prin aceasta arătaţi că nu doriţi să fiţi întemniţată din dragoste pentru Dumnezeu. Temniţa vi se pare un rău aşa de mare? Vă spun că nu există gratii şi lanţuri în Salamanca, încât să nu-mi doresc mai multe, din dragoste pentru Dumnezeu.”

Tocmai în acele zile se întâmplă ca toţi cei închişi să fugă din temniţă; însă cei doi tovarăşi închişi cu ei nu fugiră. Când, a doua zi dimineaţă, îi găsiră doar pe ei doi cu uşile larg deschise,  acest fapt fu înălţător pentru toată lumea şi iscă mare larmă în oraş. Li s-a dat imediat ca închisoare o casă întreagă, care se afla în apropiere.

70. După douăzeci şi două de zile de la întemniţarea lor, îi chemară pentru a li se citi hoptărârea judecătorilor. Aceasta era următoarea: nu exista nici o greşeală, nici în viaţa, nici în învăţătura lor şi puteau duce mai departe ceea ce făceau: puteau răspândi învăţătura creştină şi să vorbească despre cele ale lui Dumnezeu, însă fără a-i mai învăţa pe alţii care e diferenţa între un păcat uşor şi unul greu, până ce nu vor mai studia încă patru ani. După citirea hotărârii, judecătorii le arătară multă dragoste, ca şi cum ar fi dorit ca aceasta să fie primită de întemniţaţi. Pelerinul spuse că va face tot ceea ce era silit să facă prin hotărârea judecătorească, dar că nu o primea, întrucât, fără a-l osândi cu ceva, i se închidea gura încât să nu-l mai poată ajuta pe aproapele după putinţa sa. Şi doctorul Frias, care se arăta foarte mişcat, stărui în zadar; Pelerinul se mulţumi să repete că va face ceea ce i s-a poruncit atâta vreme cât va fi sub jurisdicţia din Salamanca. Fură scoşi din temniţă imediat.

Punând totul în mâinile lui Dumnezeu, începu să cugete la ce trebuia să facă; găsea o mare greutate în a rămâne în Salamanca. De fapt, fiindu-i oprit să lămurească ce este păcat greu sau uşor, era pentru el ca şi cum i s-ar fi închis calea de a face bine sufletelor.

71. Astfel se hotărî să plece la Paris ca să studieze.

În Barcelona, când se întrebase dacă să studieze şi cât timp, singura lui grijă era de a şti dacă, după ce va fi studiat, va deveni călugăr sau dacă va peregrina prin lume. Şi, când se gândea să se călugărească, simţea dorinţa de a se îndrepta spre un ordin decăzut şi nereformat ca să aibă mai multe de pătimit, gândindu-se că în acest fel Dumnezeu îi va veni în ajutor. Şi Dumnezeu îi dădea o mare încredere că va îndura cu uşurinţă toate împotrivirile şi toate ocările ce i s-ar aduce.

În timpul întemniţării sale din Salamanca, nu-i slăbiseră dorinţele de a face bine sufletelor şi, mai întâi, de a studia pentru aceasta, apoi de a aduna oameni ce nutreau aceleaşi dorinţe, păstrându-i pe cei pe care îi avea deja.

Hotărându-se să meargă la Paris, s-au înţeles ca ei să rămână pe loc, iar el să meargă să vadă dacă ar fi cu putinţă să se găsească acolo cele necesare pentru a putea studia.

72. Mulţi oameni de vază stăruiră mult pe lângă el să nu plece, dar nu-l putură opri. Astfel că, la mai puţin de cincisprezece sau douăzeci de zile de când fu scos din închisoare, porni singur, ducând nişte cărţi pe un măgăruş. Sosit în Barcelona, toţi cei care-l cunoşteau îl sfătuiră să nu plece în Franţa, din cauza războaielor de acolo. Îi povestiră întâmplări îngrozitoare, spunându-i chiar că spaniolii erau puşi la frigare; dar el nu simţi nici cea mai mică frică.

 

 

Puncte pentru meditaţie:

 Ignaţiu este supus unui examen care trece prin diferite domenii: de la teologie dogmatică (PS. Treime şi Euharistia), la dreptul canonic şi până la morală (studiile, prima poruncă si deosebirea dintre păcat de moarte şi păcat uşor). Judecătorii nu intră în domeniul specific al Ex. Sp., care nu poate fi înţeles printr-o simplă analiză literar-doctrinală, ci numai printr-o experienţă personală. Este uimitor faptul că o persoană fără cultură şi în special fără o pregătire teologică, aşa cum era Ignaţiu, să fi fost în stare să răspundă într-un mod mai mult decât satisfăcător la un astfel de interviu: de unde şi cum a dobândit Ignaţiu această ştiinţă şi adevărurile propovăduite de Biserică?

 

Ignaţiu pune de bună voie la dispoziţia judecătorilor  textul Ex. Sp., încă incomplet, pe care îl avea cu sine(textul va fi completat numai în timpul studiilor din Paris);  nu este posesiv cu scrierile lui, din contră, pare că doreşte să profite de ocazie pentru a verifica ortodoxia adevărului pe care îl transmite prin ele.

Ignaţiu nu vrea să înşele pe nimeni, nu atrage pe nimeni la sine, ci doreşte numai să ajute lumea, printr-un drum de purificare şi de convertire, să cunoască şi să iubească mai mult pe Isus Cristos şi Biserica, mireasa Lui, şi adevărul transmis este aspectul fundamental pentru a face acest drum împotriva Satanei, care din contră, atrage la sine şi îndepărtează de Dumnezeu prin minciună.

 

Sunt preocupat a căuta şi a trăi adevărul, chiar a risca pentru el?

Modalitatea în care Ignaţiu înfruntă închisoarea arată dorinţa lui adâncă de a participa la viaţa lui Cristos: nu judecă, nu condamnă, nu se plânge, ci toate le primeşte ca pe un dar de la Dumnezeu şi cu deplină libertate interioară. Dumnezeul lui Ignaţiu este un Dumnezeu întrupat; cunoaşterea Lui şi conformarea cu viaţa Lui trece şi prin trăirea neînţelegerilor, suferinţelor, umilirilor, deci prin cruce; precum Paul, pe toate le acceptă  din dragoste faţă de Cristos.

 

Cum trăiesc suferinţele pe care le întâlnesc în viaţa mea?

Sentinţa judecătorilor  se  articulează pe patru puncte:

1- lipsa de eroare, fie în viaţa pe care o trăieşte, fie în doctrina pe care o propovăduieşte;

2 – posibilitatea de a continua să înveţe şi să vorbească despre lucrurile lui Dumnezeu;

3- interdicţia de a defini când este vorba de un păcat uşor sau de un păcat de moarte;

4 – aceste lucruri le vor fi permise după ce va încheia studiile teologice.

Interdicţia se datorează lipsei studiilor teologice şi faptului că nu era preot; numai preoţii primeau mandatul canonic  pentru a învăţa pe ceilalţi lucrurile ce privesc morala.

Pe când judecătorii considerau ca au emis o sentinţă favorabilă, Ignaţiu o percepe ca pe o piedica serioasă la îndeplinirea misiunii sale de a ajuta sufletele după modul lui: de aceea o refuză.

Când era vorba de viaţa lui, de a fi închis chiar nevinovat fiind, Ignaţiu nu se plânge, nu protestează, dar aici, când este vorba de o activitate în care crede şi prin care poate ajuta sufletele, nu mai tace ci protestează; totuşi se supune autorităţilor legitime ale Bisericii.

Ignaţiu nu este nici catehet, nici profesor de morală, ci un îndrumător spiritual şi ca atare nu poate să nu ajute sufletele în a discerne Spiritul lui Dumnezeu, sau în a face deosebirea între păcat de moarte şi păcat uşor; numai astfel ar putea să ajute conştiinţele să se învingă şi să-şi ordoneze viaţa. Totuşi, datorită simţului adânc al Bisericii pe care o trăieşte, se supune la ceea ce îi este poruncit dar, spune clar, numai în timpul în care se găseşte în teritoriul jurisdicţiei în care sentinţa a fost emisă.

Ignaţiu este convins că modul său de a ajuta sufletele îi vine de la Dumnezeu, astfel nu poate să-l pună sub un obroc. Totuşi, pentru moment, ascultă de Biserica locală.

Cum trăiesc relaţia mea cu adevărul pe care îl port în mine şi cu autoritatea bisericii?

 

Un discernământ în continuă evoluţie.  Tot ceea ce se întâmplă la Salamanca este pentru Ignaţiu motivul unui nou discernământ asupra voinţei lui Dumnezeu, vieţii proprii şi a prietenilor săi. Se poate vorbi despre un proces de discernământ : prima alegere (Trebuie să învăţ? Si pentru cât timp?), a doua alegere (odată terminate studiile trebuie să intru într-un Institut religios sau să continui activitatea mea ca laic în lume?), a treia alegere (dacă voi intra într-un Institut, pe care îl voi alege?);  a patra alegere (trebuie sa rămân la Salamanca pentru studii sau să merg altundeva?); a cincea alegere (care va fi soarta grupului de prieteni?).

Drumul alegerii este făcut în vederea scopului: a ajuta sufletele şi astfel a da o mai mare glorie lui Dumnezeu.

În alegerile mele sunt preocupat de gloria Domnului şi binele sufletelor sau mă gândesc numai la interesele mele personale?

 

Alegerea Parisului este luată în mod definitiv după emiterea sentinţei  judecătorilor din Salamanca.

Perioada trăită în închisoare l-a ajutat pe Ignaţiu la o mai bună clarificare a ceea ce trăia în inima lui.

Drumul de reflecţie făcut provine din scopul ales: ajută sufletele şi mijloacele folosite sunt studiul (cel mai bun, care are ca efect şi hirotonirea preoţească) şi agregarea unor prieteni.

Parisul, prin Universitatea lui renumită,  permite o formare mai bună şi un studiu mai eficient, aşa cum îşi dorea Ignaţiu  pentru a fi de mai mare folos sufletelor; în acelaşi timp Parisul oferă şi o mai mare posibilitate de a-şi agrega tinerii dornici de a-i împărtăşi scopul şi stilul lui de viaţă. Criteriul unui centru universitar renumit şi a unui oraş mare, va deveni  în istoria  Societăţii lui Isus, un criteriu des folosit în a alege locul unde putea stabili o reşedinţă iezuită.

 

O voinţă hotărâtă; o dată făcut discernământul la lumina Domnului şi primita confirmare de la El, Ignaţiu nu se mai lasă clintit  de nici o interferenţă sau de orice fel de frică pentru viaţa proprie ci, cu totul abandonat în mâinile Domnului, continuă hotărât pe drumul lui. Voinţa  lui Dumnezeu şi binele sufletelor devine pentru el scopul suprem căruia toate trebuie supuse.

Ce forţă are asupra mea scopul, perceput ca voinţa Domnului, în a alege mijloacele potrivite şi pentru a o realiza?

 

Exprimaţi-vă opinia