Istorisirea   pelerinului

Recapitulare

mapa-san-ignacio

Câteva întrebări care ne pot ajuta în reflecția noastră

Prin care semne, mijloace și intervenții  Dumnezeu îl îndreaptă pe Ignațiu spre voința Lui ?

Care sunt efectele scrupulelor asupra vieții lui Ignațiu?

Ce efecte au avut asupra vieții lui hotărârile cu care a ieșit din ex. spirituale?

Ce îl motivează pe Ignațiu sa meargă  mereu mai departe, chiar în momente de grea încercare?

Cum colaborează biserica  în a clarifica vocația lui Ignațiu?

Cum trece de  la om lumesc, la om spiritual, de la a fi centrat pe sine la a fi centrat pe Cristos?

 

A fost istorisită între anii 1553-1555 şi încheiată numai cu câteva luni înaintea morţii lui Ignaţiu (1556).

A fost de fapt o recitire a vieţii sale la lumina experienţei personale cu privire la prezenţa si acţiunea lui Dumnezeu în viaţa proprie şi a prietenilor în Domnul.

Istorisirea începe cu o întâmplare care s-a ivit când avea cam 30 de ani (1521); în timpul acela, fiind la serviciul Regelui Spaniei şi dorind să arate vitejia şi fidelitatea lui faţă de Rege se lupta şi nu se lăsa,  în apărarea fortăreţei  din Pamplona împotriva francezilor, până când o ghiulea de tun îi răneşte grav picioarele; o lovitură care îi va lăsa consecinţe dureroase şi evidente asupra trupului pentru întreaga viaţă (va rămâne cu un picior mai scurt). Faptul acesta este interpretat de Ignaţiu ca ceva providenţial pentru că va da o lovitură puternică mândriei sale de cavaler şi de om al lumii. Acest fapt  marchează trecerea de la omul  trupesc, cu totul îndreptat spre lume şi lucrurile lumeşti, la omul spiritual, care se pune cu toată fiinţa în serviciul Regelui veşnic. Trecerea care se va clarifica în timpul convalescenţei de la Loyola (şase luni în care, cu ajutorul unor cărţi despre viaţa lui Cristos şi a Sfinţilor,  începe să discearnă spiritele bune de cele rele care se mişcă în inima lui) şi care se vor şi adânci în timpul Ex. Sp. de la Manresa (zece luni). Dar acest drum de convertire pentru a fi mereu mai mult pentru Dumnezeu se va perfecţiona de-a lungul întregii lui vieţi, prin căutarea continuă a voinţei lui Dumnezeu.

Ignaţiu iese din perioada convalescenţei cu două hotărâri ferme:  una de a merge la Ierusalim pentru a-l cunoaşte şi a-l sluji mai bine pe Regele veşnic şi alta de a ajuta sufletele. În drumul său spre Barcelona, de unde avea de gând să se îmbarce spre Genova,  se opreşte la Sanctuarul de la Monserrat unde face o spovadă generală şi o veghe de rugăciune. Aici, prin mijlocirea Sf. Fecioare Maria, se oferă ca noul Cavaler în serviciul lui Cristos.

Pentru a marca şi mai bine hotărârea luată se dezbracă de hainele  nobiliare şi se îmbracă în hainele sărăcăcioase ale pelerinului.

Continuând drumul său se opreşte la Manresa (locul în care avea de gând sa rămână numai câteva zile dar care, prin povidenţă divină, devin zece luni). Aici Ignaţiu, cucerit de Dumnezeu şi trăind într-o peşteră, se dedică  integral  vieţii spirituale prin rugăciuni şi penitenţe îndelungate, care îl ajută să se purifice şi să îşi reînnoiască viaţa interioară. În această perioadă trece de la momente de consolare, de mângâiere şi de lumină spirituală  foarte intense la momente de întuneric şi de scrupule atât de neliniştitoare în cât îl poartă până la tentativa de sinucidere. Trăieşte experienţe profunde de la Dumnezeu care i se arată prin diferite semne şi care se întipăresc adânc în inima lui pentru toată viaţa; printre altele este de remarcat experienţa de la Cardoner unde, în timpul rugăciunii ,,i se deschiseră ochii minţii. Nu avu nici o viziune, ci înţelesese şi cunoscu  multe lucruri atât duhovniceşti, cât şi de credinţă  şi de litere şi acestea  într-o lumină  atât de mare încât toate lucrurile  i se păreau noi”. Este o experienţă care va deveni un izvor la care va recurge des în timpul vieţii lui pentru a citi cu ochiul spiritual problemele pe care le va întâmpina în viaţa lui pastorală.

Din Ex. Sp., deci din şcoala lui Dumnezeu, va ieşi un om nou , un maestru în discernământ, un adevărat îndrumător spiritual pentru multe suflete.

Radicalitatea vieţii în care a intrat, a trăi numai pentru  Cristos, se va manifesta şi adânci, prin hotărârile pe care le va lua în timpul drumului spre Ierusalim. Pentru a manifesta şi a creste în credinţă şi abandon faţă de  Dumnezeu, nu ia nimic cu sine: nici însoţitor, nici bani, nici hrană, nici haine, ci se lasă cu totul în voia Domnului. Orice lucru pe care l-ar lua cu sine, aşa cum îi sugerează şi chiar îi oferă prietenii lui,  este văzut de Ignaţiu ca o ispită, ca o lipsa de încredere în providenţa divină.

Şi cele mai grele încercări le înfruntă numai printr-un abandon total în mâinile lui Cristos, unica lui siguranţă. În dorinţa lui de a fi pe plac lui Cristos, acceptă umilirile, încercările, lipsurile, şi mortificările care  vin din exterior sau pe care şi le impune; toate sunt o ocazie pentru a participa mai de aproape la viaţa lui Cristos. În dorinţa lui de a fi şi de a face mai multe pentru Cristos  Regele Lui nu îşi dă seama de fapt cum  rămâne centrat pe el însuşi, pe planurile sale, precum făcuse şi  Sf. Petru care dorea să facă multe pentru Cristos, chiar şi a-şi da viaţa.

Încetul cu încetul Isus îl va ajuta să se dezlipească şi de  gândurile, dorinţele şi planurile pe care şi le făcea în dorinţa de a fi pe plac lui Dumnezeu,  pentru a se lăsa condus numai de voinţa Lui.

Acest lucru se va întâmpla tocmai la Ierusalim, acolo unde erau focalizate toate dorinţele şi planurile lui în dorinţa  de a-l sluji şi de a-L cunoaşte mai bine pe Isus, Regele său.

La Ierusalim ajunge după ce trecuse prin diferite încercări şi cu o dorinţă din ce în ce mai arzătoare de a-l sluji pe Regele său în Ţara Sfântă, chiar acceptând riscul vieţii. Dorinţa pe care o manifestă imediat Gardianului franciscan de acolo îi lasă o mică speranţă, dar aceasta trebuia totuşi confirmată de Superiorul Provincial, momentan absent.

Zilele petrecute la Ierusalim au fost însoţite de o mare consolare şi mângâiere  spirituală, sentimente citite din partea lui Ignaţiu ca o confirmare, a planului său, din partea  lui Dumnezeu.

Superiorul Provincial, întorcându-se, respinge în mod ferm dorinţa lui Ignaţiu şi nu se lasă mişcat de insistenţa lui Ignaţiu, care ferm convins că voinţa Domnului era ca el sa rămână la Ierusalim, insistase  cu toate forţele sale. Numai în faţa ameninţării de excomunicare din partea Provincialului, se opreşte şi înţelege că voinţa lui Dumnezeu pentru el este alta. Şi o acceptă, cu durere interioară, dar din toată inima.

În acel moment toate planurile lui pe care le dezvoltase, din momentul convertirii, cad şi-l lasă gol şi fără un viitor; rămâne totuşi a doua dorinţă cu care ieşise din Ex. Sp. : aceea de a ajuta sufletele.

O întrebare se ridică acum din inima lui: ce vrea Dumnezeu de la mine?

Înainte da a pleca din Ierusalim doreşte să mai facă o tură pe locurile sfinte, în special dorea sa verifice încotro erau îndreptate urmele picioarelor lăsate de Isus în momentul înălţării la cer, probabil din dorinţa de a se orienta în noul său fel de viaţă, care va începe tocmai pornind din Ierusalim.

Ignaţiu pleacă pentru a-şi satisface această dorinţă fără să fi spus cuiva şi fără păzitor; acest fapt trezeşte alarmă şi supărare din partea Provincialului care crede că Ignaţiu nu vrea să se întoarcă acasă aşa cum îi promisese. O data găsit, în timpul întoarcerii, este bătut de păzitori pentru neascultare, dar el se bucură pentru că trăieşte aceste momente ca pe o participare la patimile lui Isus în drumul său spre Calvar; chiar îl percepe lângă el pe Isus care îl mângâie, în timp ce este lovit, fapt care îi aduce multă consolare.

În timpul întoarcerii spre Italia revine des asupra întrebării: ce vrea Dumnezeu de la mine?

Este un timp în care se dezlipeşte şi se descentrează din ce în ce mai mult de dorinţele şi de planurile lui pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu asupra vieţii sale şi devine din ce în ce mai vie a doua lui dorinţă: de a ajuta sufletele.

Începe şi să aibă o relaţie diferită faţă de lucruri şi de bunuri; nu mai sunt văzute ca o ispită care trebuia alungată sau chiar dispreţuită pentru ca era percepută ca o piedică în relaţia sa cu Cristos sărac şi umilit.

Începe acum să aibă o privire pozitivă asupra lumii create de Dumnezeu. Lucrurile şi creaţia în general sunt văzute prin prisma lui Dumnezeu şi toate încep să dobândească un scop: pentru lauda lui Dumnezeu şi binele sufletelor.

Ajuns la Barcelona, în timp ce oferă ajutor spiritual sufletelor şi propune drumul exerciţiilor spirituale, îşi dă seama şi de lipsurile sale intelectuale şi teologice. Se hotărăşte atunci, cu ajutorul prietenilor, de a se pune la şcoala unui dascăl ca să-l introducă în elementele de bază ale formării intelectuale.

Cam la 33 de ani trebuie să se supună ca un copil la învăţarea abecedarului. Şcoala fiind, pentru el, ceva foarte rece şi fără gust deşi, in timpul studiului, se lasă dus de gânduri spirituale care îi aduc mari consolări, dar care îi fură timpul care trebuia dedicat studiului; de fapt îşi dă seama ca nu prea înaintează în el.

Cu timpul îşi dă seama că aceste consolări spirituale care îi iau timpul studiului nu pot să vină de la Dumnezeu, ci sunt o ispita care îl împiedică să înainteze şi astfel să se descurajeze, ca să renunţe la drumul început. Ia atunci hotărârea, în faţa dascălului său, că nu se va mai lăsa dus de acele gânduri.

Şcoala devenise, pentru el, voinţa lui Dumnezeu pentru a ajuta mai bine sufletele.

După o primă pregătire şcolară de bază la Barcelona, care durase cam trei ani, timp în care pe lângă studiu şi cerşea pentru a se întreţine şi oferea Ex. Sp. celor care le cereau, trece la Alcala.

La Alcala se înscrie la cursurile de logică şi de fizică pe care le frecventează timp de un an şi jumătate. Trăieşte în spital, cerşeşte pentru a se întreţine şi pentru a-i ajuta pe săraci şi oferă ex. spirituale.

Începe şi să fie înconjurat de câteva tineri care doreau să-i urmeze felul de viaţă; în jurul lor se naşte un fel de mişcare spirituală: ,,Multe persoane prin învăţătura lui creştină şi ex. sp. ajunseseră  la o îmbelşugată cunoaştere şi la un gust viu pentru cele spirituale, altele erau încercate de toate felurile de ispite”.

Şi printre studenţii din Alcala se vorbea mult despre ei. Acest lucru a început să atragă atenţia autorităţilor religioase şi chiar a inchiziţiei, care începuse să verifice ce se vorbea in întâlnirile lor şi ceruse să fie examinate scrierile pe care Ignaţiu le folosea în predarea Ex. Sp.; pentru un timp au fost puşi şi în temniţă. Ignaţiu şi prietenii lui acceptară închisoarea ca pe un dar care le permitea să fie mai aproape de Isus Cristos umilit şi suferind. Cu timpul Ignaţiu începe să vadă în intervenţiile Bisericii o invitaţie din partea lui Dumnezeu ca să se dedice cu totul studiului pentru a dobândi o bună pregătire intelectuală şi teologică şi astfel pentru a ajuta şi mai bine sufletele. O acuză care revenea des din partea oamenilor Bisericii era: ,,cum puteţi vorbi despre aceste lucruri fără a avea pregătirea teologică necesară?”

Exprimaţi-vă opinia