BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (18b)

Publicatla 15 June 2013

BUNA VESTIRE ÎNTR-O ISTORISIRE (18b)

APOSTOLAT ŞI PROCES LA ALCALA

(Autobiografia Sf. Ignațiu, 60-63)

(martie 1526 – iunie 1527)

 

60. Patru luni după toate acestea, pe când Pelerinul locuia într-o căsuţă în afara spitalului, veni la uşa lui un gardian îl chemă şi-i spuse: „Veniţi puţin cu mine”. Şi lăsându-l în temniţă, îi zise: „De aici nu ieşiţi până la noi porunci”. Era vară; întrucât nu era straşnic păzit, venea multă lume să-l viziteze.

Printre alţii şi M., care era duhovnicul său.

El făcea cunoscută învăţătura creştină şi dădea exerciţii spirituale, toate ca atunci când era liber. Nu voi niciodată să-şi ia avocat, nici mandatar, deşi mulţi s-au oferit să-l ajute. Îşi amintea îndeosebi de Dońa Teresa de Cárdenas care îl vizită şi care se oferi în mai multe rânduri să-l scoată de acolo. Dar el nu primi nimic, zicând de fiecare dată: „Acela din a cărui dragoste mă aflu aici mă va scoate, dacă e spre slujirea Sa”.

61. Rămase şaptesprezece zile în temniţă fără vreo cercetare şi fără să ştie de ce. Veni atunci Figueroa şi-l cercetă cu privire la mai multe lucruri, ajungând până la a-l întreba dacă nu cumva îndemna la respectarea sâmbetei şi dacă cunoştea cumva două femei, mamă şi fiică. El răspunse că da. Şi dacă înainte de plecarea lor, el ştiuse ceva; el răspunse că nu, din cauza jurământului făcut. Atunci vicarul, arătându-se bucuros, îi puse mâna pe umăr şi-i spuse: „Ei bine, asta era pricina pentru care sunteţi aici”.

2633

Printre multele persoane care-l urmau pe Pelerin, erau o mamă şi o fiică, amândouă văduve; fiica era foarte tânără şi foarte arătoasă. Ele se adânciseră mult în spirit, mai ales fiica. Deşi erau de rang înalt, au mers singure pe jos până la Veronica de Jaen – nu ştiu dacă nu cumva au şi cerşit. Acest lucru a făcut mare zarvă în Alcalá. Doctorul Ciruelo, care era oarecum ocrotitorul lor, a crezut că prizonierul le-ar fi îndemnat la aceasta şi, prin urmare, ceru să fie prins.

Când Pelerinul îl auzi pe vicar, îl întrebă:

– Doriţi să vă vorbesc puţin mai pe îndelete despre aceasta?

– Da, spuse el.

– Ei bine, reluă întemniţatul, trebuie să ştiţi că aceste două femei au stăruit spunându-mi că doreau să umble prin lumea întreagă pentru a sluji săracilor, dintr-un spital în altul. Eu le-am sfătuit mereu să-şi ia gândul de la această hotărâre, şi pentru că fiica era atât de tânără şi arătoasă. Le-am spus că dacă voiau să-i viziteze pe săraci, o puteau face şi în Alcalá, mergând să însoţească Sfânta Taină.

Terminând, Figueroa plecă împreună cu secretarul său, care scrisese tot ceea ce s-a discutat.

62. În acel timp, Calixto era la Segovia. Când află de întemniţarea Pelerinului, sosi imediat şi, deşi abia se înzdrăvenise puţin după o boală grea, veni să împartă cu el temniţa. Dar Pelerinul îi spuse că ar face mai bine să se înfăţişeze vicarului. Acesta îl primi bine, dar îi zise că-l va trimite în temniţă şi că va trebui să rămână acolo până la întoarcerea celor două femei, pentru a vedea dacă ele adeveresc spusele sale. Calixto a stat câteva zile în temniţă, dar Pelerinul, văzând că aceasta dăuna sănătăţii lui încă şubrede, dobândi eliberarea sa prin mijlocirea unui doctor cu care era bun prieten.

Se scurseră patruzeci şi două de zile de la intrarea lui în temniţă până la eliberare. Întorcându-se cele două femei, secretarul veni în temniţă să-i citească hotărârea : era liber, numai că el şi tovarăşii lui trebuia să se îmbrace ca toţi ceilalţi studenţi şi, întrucât nu aveau studii, nu le mai era îngăduit să vorbească despre cele ale credinţei pentru patru ani, timp în care să studieze mai mult, întrucât nu aveau cunoştinţe în litere. Într-adevăr, Pelerinul ştia mai mult decât ceilalţi, dar cunoştinţele lui nu aveau o temelie solidă; era, de altfel, primul lucru pe care îl spunea de fiecare dată când era cercetat.

63. Această hotărâre îl lăsă puţin nedumerit asupra a ceea ce avea de făcut, deoarece el socotea că i se închidea uşa pentru a face bine sufletelor fără a i se arăta vreo altă pricină, decât lipsa lui de instruire. În cele din urmă hotărî să meargă la Arhiepiscopul de Toledo, Fonseca, şi să pună această încurcătură în mâinile lui. Plecă din Alcalá şi-l află pe arhiepiscop în Valladolid. Istorisindu-i toată încurcătura în amănunţime, îi spuse că, deşi nu era sub jurisdicţia lui şi deci nu era ţinut să-i respecte hotărârea, va face totuşi ceea ce i se va porunci. I se adresa cu „dumneata”, aşa cum făcea cu toată lumea. Arhiepiscopul îl primi bine şi, aflând că doreşte să meargă la Salamanca, îi spuse că avea acolo prieteni şi un colegiu, toate porţile fiindu-i deschise. Mai mult, îi dădu la plecare patru scuzi.

 

Meditație

În textul ascultat, vedem că Pelerinul nostru este întemniţat. Pe tot parcursul textului se remarcă încrederea deplină pe care Sf. Ignaţiu o are în Dumnezeu, şi cum datorită planului Său, totul îi merge bine. Chiar dacă este băgat în închisoare fără un motiv plauzibil, textul ne spune că „nu era straşnic păzit” şi ca lumea venea să îl viziteze. Dumnezeu a avut grijă de toate acestea , chiar şi în acest context , el să aibă oportunitatea de a ajuta sufletele, oferindu-le meditaţii şi sfaturi. Ignaţiu nu voia să îşi ia avocat, chiar dacă multă lume s-a oferit să îl ajute, a refuzat. Poate nouă ni se pare ciudat ca un om care primeşte şansa la libertate să nu o folosească, şi poate ne întrebăm de ce a făcut aceasta. Răspunsul e simplu: Ignaţiu ştia că singurul său avocat care l-a apărat de atâtea ori îl va ajuta şi de data asta. Aşa că, de ce să nu îi urmăm şi noi exemplul. Să îl luăm pe Dumnezeu de o mână şi să spunem: „Doamne, când tu eşti cu mine nu îmi este frică de nimic. Tu eşti apărătorul, scutul şi avocatul meu. Eu mă încred doar în tine. Iţi dau ţie problemele mele, pentru ca tu să îmi dai harul de a le rezolva”. („Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate. Şi când veţi găsi o pricină prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud.”)

 

Apoi, Ignaţiu este întrebat dacă cunoaşte două femei şi este pus în faţa unei decizii grele. Cea de a-şi respecta jurământul, şi astfel să rămână în închisoare, sau cea de a spune vicarului despre planul celor două. Şi noi în viaţa de zi cu zi suntem predispuşi să facem alegeri. Însă, mereu alegerile trebuie făcute în adevăr, nu doar ca mie să îmi fie bine, ci şi celuilalt de lângă mine. Mereu trebuie să mă gândesc: „dacă Isus ar fi în locul acelei persoane, aşa aş proceda? Asta i-aş spune?”. Eu, când am citit textul, la un  moment dat m-am întrebat:dacă cele două femei erau de rang înalt, de ce nu au plătit pe cineva să meargă să îngrijească săracii? Însă, dacă aprofundăm, ne dăm seama că acelea au dat dovadă de umilinţă, evlavie şi devotament, prin munca depusă ajutându-l pe Cristos din acei săraci.

 

În închisoare, Ignaţiu este vizitat de Calixto, care a venit să stea cu el în închisoare. Poate devine un clişeu expresia ‚prietenii nu te lasă la greu’, însă probabil  mai corect spus ar fi ‚prietenii adevăraţi nu te lasă în situaţii dificile pentru amândoi’. Cu toate că era încă bolnav, Calixto a venit şi a împărţit celula. Eu mai mereu mă gândesc la prietenii mei apropiaţi, care îmi sunt ‚adevăraţi’ şi care nu. Dar, psihologic vorbind, relaţia de prietenie dintre doi oameni, mai ales între un băiat şi o fată, nu poate fi împărţită decât în două: cea *frăţească* şi *cea care duce la iubire*.Însă ambele sunt strâns legate între ele: pentru ca să ajungi la a doua, trebuie obligatoriu să treci prin prima. Biblia spune „Dumnezeu să vă facă să aveţi aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt ca a lui Isus Cristos”(Rom 15:5), acest pasaj definind o iubire frăţească şi o prietenie adevărată. Aşa că vă  invit să vă gândiţi la următoarea întrebare: cine îmi sunt adevăraţii prieteni şi ce fel de prieten sunt eu faţă de ceilalţi? Încerc să mă gândesc la alţii precum ar fi fraţii mei?

 

În ziua de azi, datorită presiunilor, noi, tinerii suntem predispuşi să mergem odată cu curentul. Însă, de ce Dumnezeu ne-a creat unici… iar noi murim copii? Aş dori să vă citesc o povestioară la care vă invit să meditaţi:

 

„Doi viermi trăiau într-un arbore frunzos. La un moment dat, unul dintre ei, stăpânit de un imbold puternic, a început să se închidă în învelişul său de mătase. Până atunci, cei doi fuseseră buni prieteni.

– Ce faci? A ţipat înspăimântat colegul său? Ai înnebunit? Impulsul era atât de puternic încât viermele nu a răspuns. Era un vierme care sa entuziasma când făcea ceva nou. –Te-ai gândit ce înseamnă asta? A continuat colegul său. Te vei izola de arbore. Şi frunzele suculente şi noii muguri de pe trunchi? Nu vei putea nici să te mişti din copac dacă te închizi acolo! Celălalt vierme a ascultat corul de viermi de lângă el care spunea: ce las! Dar s-a închis în mătase pentru că impulsul era prea puternic şi nu îl putea explica. Viermii ceilalţi au rămas lângă capsulă şi au comentat toată seara pe tema asta: Uite ce pierde, ce plictiseală o să fie înăuntru,etc.

După un timp au găsit învelitoarea ruptă şi goală. Nu ştiau ce să creadă. Între timp, un frumos fluture se îndrepta spre cer. ”

 

Pelerinul trebuie să meargă să studieze. Datorită lipsei lui de instruire, are senzaţia că toate porţile i se închid în nas. Cu toţii trecem prin asta şi poate fi o ispită să credem că nu suntem destul de buni pentru a face ceea ce credem noi că e bine. Dar Dumnezeu ştie că dacă ne închide o uşă, e spre binele nostru. . De multe ori, ca elevi sau studenţi notele sau comportamentul anumitor profesori ne pot afecta şi avem senzaţia că suntem lăsaţi baltă, că EL a uitat de noi.

 

Şi Isus pe cruce a avut impresia că e părăsit: ( Elí, Elí, léma sabactáni? Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”). Însă, cu toate acestea, a strigat: „TATĂ, în mâinile tale îmi dau sufletul”, adică s-a încrezut total în TATĂL şi ştia că orice se va întâmpla, cineva îl va ţine pe palme. Aşa că, să spunem şi noi :”Doamne, mă încred în tine şi ştiu că tot ceea ce faci e pentru ca să urmez planul tău pentru a ajunge la fericirea veşnică.”. Pelerinul nostru, merge să discute cu un preot . Preotul vorbea în numele persoanei lui Isus, asa că iată încă o cheie: preoţii. Sunt „copii iubiţi” ai Mariei; doar gândiţi-vă ce om pe pământ mai are darul de a transforma pâinea şi vinul în sângele şi trupul lui Cristos? Vă lansez o temă de meditaţie: am ştiut să apreciez preoţii, să le cer sfatul?

 

Lui Ignaţiu, chiar dacă i se părea greu, accepta să facă ceea ce îi spunea arhiepiscopul. Şi observăm că Dumnezeu, în urma a toate acestea, îi deschide o uşă spre ceva mai bun: şansa de a studia, cheia spre a ajuta sufletele. Mai mult, primeşte şi 4 bani. Chiar dacă nu vedem,  EL ne conduce paşii în viaţă. Orice eveniment e cu un scop, chiar dacă nu de moment. Mereu mă întreb: de ce nu sunt aşa de frumoasă, deşteaptă, bogată, etc.. ca şi X sau Y. Însă mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a dat şi îmi dă haruri fix acolo unde am nevoie şi unde e necesar.

 

În concluzie, vă invit să meditaţi la următoarele aspecte:

1.       Cine sunt prietenii mei adevăraţi?

2.       Ce prieten sunt eu pentru alţii?

3.       Mă las dus de val?

4.       Preoţii în viaţa mea.

5.       Am acceptat faptul că Dumnezeu are un plan Mare cu mine?

6.       Care este scopul meu? (în viaţă)

 

Exprimaţi-vă opinia