Continuând o tradiţie de acum de patru anişori, am dat o mână de ajutor echipajului româno – liechtensteinian care a pregătit tabăra de anul acesta. 16 tineri din Liechstenstein, împreună cu doi profesori însoţitori şi o voluntară, puşi împreună cu vreo zece de-ai noştri, plus un echipaj de voluntari însoţitori format din asistenţi sociali, iezuiţi muncitori, etc. au făcut minuni împreună.

 

Colaborarea dintre Fundaţia YANA, iezuiţi şi un liceu din Vaduz creşte în vârstă, înţelepciune şi spirit de echipă. 78 de mâini coordonate de inimi şi minţi orânduite spre slujba celorlalţi au făcut posibile în numai trei zile turnarea unei fundaţii de casă care, la începea în deal la nivelul pământului şi avea 1m 70 înălţime în vale. La fel, s-a decorat un nou centru de zi pentru copii nevoiaşi şi s-a făcut un gard şi o prispă pentru o familie cu mari greutăţi, fără a uita de instalarea unei sobe și tăiatul de lemne de foc pentru un cuplu sărac şi greu încercat la nivelul sănătăţii mintale.

 

 

 

Formula deja încercată în anii din urmă este aproape magică. Se doarme la corturi, lângă Lărguţa. Dimineaţa, după un mic dejun rapid se traversează pădurea, timp de vreo jumătate de oră, apoi o altă jumătate de oră cu căruţele (transport bio, care are farmecul lui îndeosebi pentru liceenii din Liechtenstein) şi apoi la muncă până la ora 16.00. Fără prea multe pauze, fără lălăieli şi mai ales fără văicăreli de tip majorete de parastas… Voie bună, inimi deschise şi muşchi încordaţi.

 

 

După întoarcerea de la punctele de lucru în tabără, cu acelaşi parcurs, urmează două ore de program spiritual: intens, activ, cu jocuri şi reflecţie ţintită, fără poveşti direcţionate în eter, timp pentru reflecţie personală şi meditaţie contemplativă. După cină, liturghia: moment major, în cortul-capelă, de mulţumire pentru ceea ce a primit fiecare în zi. Urmează noaptea cu serviciu de pază: doi câte doi tinerii ţin animalele departe de proviziile simple din care ni se găteşte şi îndepărtează tot mai mult frica de întuneric şi de străinul pe care nu-l ştiam şi pe care învăţ să-l iubesc pentru că slujim împreună. Mici simpatii, specifice vârstei şi lacrimi multe la despărţire. Se vorbeşte mult de „spiritul Lărguţei” un spirit de care lumea noastră are multă nevoie. Un spirit în care capacităţile fizice şi resursele sunt folosite în slujba celor mai săraci, în care spiritualitatea nu e beţie de evlavie ci contemplativitate în acţiune.

Exprimaţi-vă opinia