„Nepricepuţi şi greoi la inimă!” Nu îi şade bine lui Isus să dea cu ucenicii de pământ. Cu atât mai puţin înviat fiind. Totuşi, cu cei doi, în drum spre Emaus, suntem şi noi pe cale, cu inima arzândă, ascultându-l cum ne şopteşte. E grea coborârea până la pacea din simplitatea şi gingăşia gestului însoţirii pe cale, a luminării minţii şi a hrănirii inimii la frângerea pâinii sub acelaşi acoperiş. Cu cât drag îi face nepricepuţi şi greoi la inimă!

 

La cină au vorbit trăsnăi, absenţi fiind când le pune în cuvinte ce are mai scump pe lume. În grădină dorm „din cauza tristeţii”, îi scuză delicat evanghelistul. Când vin trimişii puterii vremii să-l ia, mai întâi sar la bătaie şi apoi fug… îl lasă singur şi se simt singuri. Singuri şi fără sens. Singuri cu falimentul. Falimentul Lui şi al lor. Demonul puterii vremii, nedreptatea, jocul politic ce ucide inocenţi, vieţi tinere curmate brusc par a fi singurul dumnezeu ce stăpâneşte zilele de dinaintea Paştelui. Luna nouă e ruşinos de luminoasă punând în relief doar agonie, sfârşire şi fugă. „Tăticu’”, „Tăicuţa”, cum îl numea şi invoca adesea şi îi învăţase şi pe ei să-l cheme, pare să tacă. Definitiv şi crud.

 

Deşi trist, totuşi la cină le vorbise ca un Dumnezeu. Nu face decât să le insufle încredere, curaj, linişte. Vi le spun de pe acum ca atunci când se vor întâmpla…să aveţi pace în mine… deşi acum nu le puteţi purta… Nu le cere decât însoţire când se afundă între măslini ca să se roage. Să vegheze cu el, deşi lupta e a lui şi numai a lui. Le cere doar să se încreadă în Tăicuţa, atunci când le cere să lase spada jos. Şi cât de demn stă în faţa lui Caiafa, Pilat, Irod… Drept, vertical, cu gândul la ai lui, căutându-l cu privirea pe Petru, ca să-l întărească. Căutându-şi „băieţii”, mama, prietenele, când Pilat îl arată mulţimii ca fiind „Omul”. Nu-i caută pentru a le face cu ochiul. Nu e ceasul dedramatizării. Îi vrea doar aproape. Îi vrea verticali cu El în inima durerii.

 

De pe cruce vorbeşte ca un Dumnezeu. Stă ca un Dumnezeu. Tocmai ca atunci când preface apa în vin, la nuntă, şi acum o numeşte pe Maria „Femeie”. Ca un tătic, pe ucenicul său îl numeşte „Fiu”. E nunta lui… e vinul cel bun ce se prelinge pe braţele ce i le întinde lumea… braţe aspre, de lemn. E vinul cel bun ce se contopeşte cu iubirea ce însoţeşte pe cruce, pe braţele de compasiune ale inimii mamei, mătuşii, prietenilor ce stau cu el acolo. Braţe întinse ale dumnezeirii prin ei. Şi adoarme, în braţele Tatălui, într-un ultim cuvânt de abandon: „în mâinile Tale îmi încredinţez viaţa!” Maria poate vedea pe chipul lui surâsul odihnei copilului din braţele ei de ceva ani înainte. În sfârşit se odihneşte în braţele Tăticului lui pe care l-a pomenit atâta, în care s-a încrezut până şi în trădare, în suferinţă şi în moarte… Îi era dor să se odihnească în el după atâta caznă. Nici nu a murit şi e deja viu. Acum surâde căci s-a împlinit totul! Se odihneşte ca un dumnezeu după ce a desăvârşit toate… L-am lăsat singur şi ne-am simţit singuri…

 

Iar el se odihneşte… Se odihneşte scoţând suflete din infernul ratării, din abisul falimentului, din adâncurile fricii… Se odihneşte lucrând deja pentru a da pace. Ucenicul o ia cu el pe Maria. Sunt împreună în tăcerea grea şi plină de speranţă a sâmbetei Ei mari. Deja sunt împreună. Nu ciuntiţi în singurătatea înfrângerii. Dimineaţa prezenţei vieţii pare încă timp al seminţei tăcute ce zace sub pământ. Deşi în ea viaţa deja clocoteşte… străpunge bolovani cât o piatră de moară pentru a se arăta şi a da hrană nădejdii şi sensului.

 

Încolţit din mormânt, va fi greu să îl recunoască. Ce plantă rară! Ce chip de grădinar odihnit! Ce pelerin neştiutor al nenorocirilor întâmplate în urbe! Ce vedenie de sfetnic ce pregăteşte hrană şi miere pe malul apei… şi îi numeşte copilaşi. Copilaşii lui. Căci nefricoşi fiind, ca pruncii, învăţaseră frica prin suferinţă, prin urmare, prin fugă, prin însingurare… Tot ce credeau că murise în noaptea lipsei de sens, în neatenţia de la cină, în somnul depresiv din grădină e deja acolo. „Nu ştiaţi că…!?” „Nu ne ardea oare inima în noi!?”

 

Se odihneşte şi acum, lucrând ca un Dumnezeu pe braţele aspre ce i le întinde lumea nedreptăţii, a falimentului, a nevinovaţilor ucişi de sistemele noastre. Se odihneşte şi acum, lucrând ca un Dumnezeu în gingăşia compasiunii şi însoţirii atâtor Marii, atâtor Iosifi şi Nicodimi, atâtor prieteni şi ucenici care fug, dar ştiu să se întoarcă şi să stea demn, vertical. Cu El şi ca El. Lângă cei trădaţi, neînţeleşi, fără sens, suferinzi, răstigniţi, însinguraţi, orbi, şchiopi, leproşi, fugari, posedaţi de deznădejde, braţele Tăticului, braţele Lui, braţele noastre sunt îmbrăţişare gingaşă a toate. În ei ne trezeşte Cel Surâzând de pe Cruce apropierea, neînsingurarea, nefalimentul. În ei şi în noi, cu ei şi cu noi plânge inima Mariei din Magdala, tristeţea ucenicilor din Emaus, frica celorlalţi. În ei şi în noi încolţeşte planta rară a apropierii. Tuturor ni se dă pâinea frântă din Emaus, peştii nemunciţi de lângă lac, mierea dulce a grijii pentru miei, pentru oile ce au de păscut, pescuitul intens şi rodnic al ascultării glasului lui. Iubire. Nu îl lăsăm singur. Nu ne simţim singuri. E viu. Delicat, discret, gingaş şi viguros ca o plantă ce sfredeleşte pietre de mormânt. Răspunzând la întrebarea repetată ca o transfuzie: „mă iubeşti?” Atât de viu! Nu ne-a lăsat singuri. Nu ne simţim singuri. Luna plină nu mai roşeşte de ruşine. E pace… Pacea Lui. Paşte oile mele! Paşte mieluşeii mei! E Paşte.

Iulian Budău SJ

One Response to “L-am lăsat singur şi ne-am simţit singuri… Nu vă temeţi!”

  1. monica says:

    Multumesc ,parinte !Mi-ati atins una din cele mai sensibile corzi ale sufletului prin aceasta publicatie !Si sunt convinsa ca nu numai mie.Sa va dea Dumnezeu sanatate si har si putere de-a continua !
    Cu stima,
    M.P.

Exprimaţi-vă opinia