Omul cu ochi veseli

Publicatla 11 October 2011

E greu ca cineva să-i dea de gust lui Ignaţiu. Nu se compară, în aparenţă, sub nici o formă cu imaginea seducătoare a lui Francisc Xaveriu: bombă, lumânare ce arde puternic şi se consumă repede pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

Ignaţiu poate părea o figură marcată îndeosebi de autoritate. Un general de armată, imagine creată în mod neinspirat şi cu ajutorul şi contribuţia unor iezuiţi mai mult sau mai puţin intraţi în glorie. Un fondator de ordin religios auster şi inteligent. Un administrator, sau mai bine zis un manager de la care ar avea de învăţat mulţi dintre managerii contemporani. Un mistic cu un limbaj greu de tradus.

Am descoperit ceva scris de unul dintre oamenii care au trăit cu Ignaţiu, Luis Goncalves da Camara care poate răsturna multe categorisiri inexacte. Acesta îşi scrie memoriile, notând în jurnalul său o călătorie la Roma în care, cu foarte multă atenţie, îl studiază pe Ignaţiu, căutând să surprindă cât mai multe detalii despre el, despre felul în care umblă, acţionează, gândeşte… Despre tot ce poate auzi sau vedea. Ajunge aproape să-l spioneze: vrea să-i vadă chipul când îşi termină rugăciune în capelă sau atunci când îşi dictează autobiografia, apropiindu-se prea mult de el şi încălcând regula modestiei conform căreia persoanele, îndeosebi superiorii, nu trebuie priviţi direct în faţă, fapt pentru care este atenţionat de mai multe ori. Nu e vorba de curiozitate morbidă, de paparazzo, ci de atentă contemplare a unui om în care Dumnezeu lucrase, iar lucrarea aceasta produce modificări comportamentale şi atitudinale profunde. Probabil tocmai de aceea îl alege Ignaţiu tocmai pe el pentru a-şi dicta istorisirea pelerinajului, a drumului dinspre sine spre ceilalţi şi Dumnezeu….

O prea lungă introducere pentru o perlă. Iată ce notează da Camara:

„Devoţiunea lăuntrică a Părintelui Nostru strălucea şi se vedea tot timpul în pacea adâncă, liniştea şi modestia aparenţei exterioare. Gesturile sale nu trădau nici cel mai mic semn de agitaţie sau tulburare lăuntrică, indiferent ce fel de veşti i se dădeau sau de ce se întâmpla; nu conta dacă erau vesele sau triste, de natură spirituală sau pământească. Când dorea să primească pe cineva, o făcea cu o bucurie atât de mare, încât părea că-l aşeză înlăuntrul sufletului său.

Avea din fire nişte ochi atât de veseli încât, după cum mi-a povestit Pr. Lainez, atunci când un posedat din Padova a voit să-l identifice pornind de la trăsături fizice şi lăudându-l foarte, folosi această expresie: „un spaniolaş mic, niţel şchiop, cu ochi veseli”. Şi cu toate că aşa era, îi ţinea tot timpul atât de coborâţi, încât păreau ochii unui mort. Şi unul dintre lucrurile pentru care îi atenţiona pe fraţi cel mai adesea, era pentru privirea ridicată.”

E drept că suntem pe tărâmuri străine de cultura obligativităţii „contactului vizual”, o găselniţă tardivă şi deseori violentă a psihologismului occidental, în care modestia are conotaţii de lipsă de dezvoltare personală, ducându-i pe micii psihologi de buzunar sau de ocazie să împingă concluzii… E altceva. Un alt tip de respect al intimităţii celui din faţă…

Pr. Iulian Budău

Exprimaţi-vă opinia